atribuit

atribuí [At: NEGRUZZI, S. I, 11 / Pzi: ~ribui și -esc / E: fr attribuer, lat attribuere] 1 vt A da (ceva cuiva) ca un bun ce i se cuvine Si: a acorda, a asigura, a conferi. 2 vr A se da drept proprietarul de drept a ceva Si: a-și aroga. 3 vt (Pex) A considera ceva ca proprietatea cuiva. 4 vt (Pex) A considera o calitate ca proprie cuiva. 5 vt A repartiza (ceva cuiva). 6 vt A pune o faptă pe seama cuiva Si: a acuza. 7 vr A se afirma drept cauza unui fenomen Si: a-și aroga. 8 vt A învinui pe cineva. 9 vt A recunoaște cuiva paternitatea unei opere. 10 vr A se da drept autorul unei opere Si: a-și aroga.

atribuít¹ sn [At: DA ms / Pl: ~uri / E: atribui] (Rar) 1-10 Atribuire (1-10).

atribuít², ~ă a [At: LET. III, 5 / Pl: ~iți, ~e / E: atribui] 1 Dat² celui în drept. 2 Cerut² de către cineva în virtutea unui drept. 3 (Pex) Considerat a fi proprietatea cuiva. 4 (Pex) Considerat² a fi o calitate a cuiva. 5 Repartizat² cuiva. 6 (D. un fapt) Considerat² a fi rezultatul acțiunii cuiva. 7 (D. un fenomen) Considerat² de către cineva a fi rezultatul propriei sale acțiuni. 8 Învinuit². 9 (D. opere) Recunoscut² ca fiind creat de cineva anume. 10 (D. opere) Autoatribuit² de către un autor.

ATRIBUÍ, atríbui, vb. IV. Tranz. 1. A da, a acorda; a conferi. 2. A pune ceva pe seama, în socoteala cuiva. – Din fr. attribuer, lat. attribuere.

ATRIBUÍ, atríbui, vb. IV. Tranz. 1. A da, a acorda, a conferi. 2. A pune ceva pe seama, în socoteala cuiva. – Din fr. attribuer, lat. attribuere.

ATRIBUÍ, atribúi, vb. IV. Tranz. (Urmat de determinări în dativ) 1. A acorda, a conferi. A atribui o mare importanță unei probleme. Îi atribuie merite mai mari decît are în realitate. 2. A pune pe seama, în socoteala (sau în spinarea) cuiva. Radu deveni iarăși trist, și ai casei atribuiră aceasta grijii de școală. VLAHUȚĂ, O. A. 119. Atribuind știința mea la vrednicia învățătorului, porunci să cumpere... un beniș, pe care îl trimise dascălului. NEGRUZZI, S. I 11. ◊ Refl. pas. Căderea năprasnică a lui Bucșan... mi se atribuia tot mie. SADOVEANU, N. F. 150. Negreșit că nu invențiunea gravurii cu apă-tare, ce i se atribuie [lui Albert Dürer], îi va cîștiga mai mult preț in ochii tăi. ODOBESCU, S. III 61. – Prez. ind. și: atribuiesc (CARAGIALE, O. VII 77).

ATRIBUÍ, atríbui, vb. IV. Tranz. 1. A acorda, a conferi. 2. A pune ceva pe seama, în socoteala cuiva. – Fr. attribuer (lat. lit. attribuere).

atribuí (a ~) (a-tri-) vb., ind. prez. 3 atríbuie, imperf. 3 sg. atribuiá; conj. prez. 3 să atríbuie

atribuí vb. (sil. -tri-), ind. prez. 1 sg. atríbui, imperf. 3 sg. atribuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. atríbuie

ATRIBUÍ vb. 1. (înv. și reg.) a socoti. (I-a ~ pe nedrept această afirmație.) 2. v. apropria. 3. v. conferi. 4. a da, a distribui, a împărți, a repartiza. (~ loturi de casă țăranilor.)

ATRIBUÍ vb. IV. tr. 1. A da, a acorda, a conferi. 2. A da (ceva) ca venind de la..., a pune pe seama cuiva, în socoteala cuiva. [P.i. atríbui, 3,6 -ie. / < fr. attribuer, cf. lat. attribuere].

ATRIBUÍ vb. tr. 1. a acorda, a conferi. 2. a repartiza. 3. a pune pe seama cuiva. (< fr. attribuer, lat. attribuere)

A ATRIBUÍ atríbui tranz. A considera ca fiind propriu; a acorda. [Sil. a-tri-] /<fr. attribuer

atribuì v. 1. a da, a recunoaște; 2. a imputa.

*atríbuĭ și (rar) -ĭésc, a -í v. tr. (lat. attribúere, it. attribuire, fr. attribuer. V. con-, dis- și re-tribuĭ. – Eŭ atribuĭ, tu atribuĭ, el atribuĭe, să atribuĭe). Daŭ, acord, recunosc: îțĭ atribuĭe ție premiu. Imput, arunc în spinarea cuĭva: a atribui cuĭva cauza uneĭ nenorocirĭ.

ATRIBUI vb. 1. (înv. și reg.) a socoti. (I-a ~ pe nedrept această afirmație.) 2. a-și apropria, a-și însuși. (Își ~ ceva ce nu i se cuvine de drept.) 3. a acorda, a conferi, a da, a decerna, (înv. rar) a deferi. (~ un premiu, o distincție.) 4. a da, a distribui, a împărți, a repartiza. (~ loturi de casă țăranilor.)