ȚINTÍRE, țintiri, s. f. Acțiunea de a ținti și rezultatul ei. – V. ținti.

ȚINTÍRE, țintiri, s. f. Acțiunea de a ținti și rezultatul ei. – V. ținti.

ȚINTÍRE, țintiri, s. f. Acțiunea de a ținti. 1. Ochire; (rar) semnul în care se ochește (v. țintă). Mreajă de funii făcînd, el atîrnă legat porumbelul Sus pe catargul înalt la vîrf, ca țintire săgeții. COȘBUC, AE. 98. 2. Fig. Năzuință, aspirație, țel, scop, țintă (II 3). Cuvîntul... prezenta... țintirile naționale și civilizatoare ale Asociațiunii. ODOBESCU, S. I 472. El n-are alte țintiri decît păstrarea păcii. BĂLCESCU, O. II 213. 3. Fig. (Rar, în expr.) Fără de țintire = în neștire, fără țintă. Nor ce treci făr’ de țintire! Eu ca tine sînt străin. BOLINTINEANU, O. 25.

țintíre s. f., g.-d. art. țintírii; pl. țintíri

țintíre s. f., g.-d. art. țintírii; pl. țintíri

ȚINTÍRE s. ochire, ochit, vizare. (~ unui obiectiv de atins.)

ȚINTIRE s. ochire, ochit, vizare. (~ unui obiectiv de atins.)