ȚANC², (2) țancuri, s. n. 1. (În loc. adv.) La țanc = la timp, la momentul potrivit. 2. (Reg.) Bețișor cu mai multe crestături, cu care se măsoară laptele la stână sau țuica în cazan. – Et. nec.

ȚANC², (2) țancuri, s. n. 1. (În loc. adv.) La țanc = la timp, la momentul potrivit. 2. (Reg.) Bețisor cu mai multe crestături, cu care se măsoară laptele la stână sau țuica în cazan. – Et. nec.

ȚANC² s. n. 1. (În loc. adv.) La țanc = la timp, la momentul potrivit, exact cînd (sau cum) trebuie, potrivit. Vrea să i se potrivească toate la țanc. SLAVICI, la CADE. Se vede că era un făcut ca Sgîmboiu să sosească tot la țanc, cînd era îndrăgostiților lumea mai dragă. POPESCU, B. III 143. 2. (Regional) Bețișor cu mai multe crestături, cu care ciobanii măsoară laptele sau cu care se măsoară țuica în cazan.

țanc² (reg.) s. n., pl. țáncuri

țanc (vârf de stâncă, bețișor) s. n., pl. țáncuri

ȚANC² ~uri n. pop. Bețișor gradat cu care se măsoară laptele muls la o stână. ◊ La ~ exact când trebuie; la momentul potrivit. /Orig. nec.

țanc n. 1. băț crestat de măsurat țuica în bute: a lua țanc la o bute; 2. fig. moment deciziv, pont: a veni la țanc. ║ adv. întocmai. [Vechiu-rom. țanchiu, țintă, țel («a ajunge la țanchiu», Cantemir): V. țăncușă].

țanc², s.n. – (loc. adv.) La țanc = la timp, la momentul potrivit. – Et. nec. (DEX, MDA); probabil din forma onomatopeică țanc „care redă un zgomot ascuțit” și care poate marca începutul sau sfârșitul unei acțiuni.

a sosi la țanc expr. a veni la momentul potrivit.

la țanc expr. la timp, la momentul potrivit / oportun.