Dicționare ale limbii române

12 definiții pentru șeic

ȘEÍC1, șeici, s. m. 1. (În țările arabe) Căpetenie a unui trib, a unei formațiuni statale. 2. Șef al unei comunități religioase la musulmani. [Var.: șelh s. m.] – Din tc. șeyh.
ȘEÍH s. m. v. șeic1.
ȘEÍC1, șeici, s. m. 1. (În țările arabe) Căpetenie a unui trib, a unei formații statale. 2. Șef al unei comunități religioase la musulmani. [Var.: șeíh s. m.] – Din tc. șeyh.
ȘEÍH s. m. v. șeic1.
ȘEÍC, șeici, s. m. Căpetenie a unui trib arab; șef de comunitate religioasă la musulmani. Acum călugării și șeicii beduinilor voiră să dovedească că acei bani erau bine dați. BOLINTINEANU, O. 298. – Variantă: șeíh (EMINESCU, O. I 144) s. m.
ȘEÍH s. m. v. șeic.
!șeíc s. m., pl. șeíci
șeíc/șeic s. m., pl. șeíci/șeici
șéic (-ci), s. m. – Șef musulman. Fr. cheik.
ȘEÍC2 ~ci m. 1) Conducător al unui trib sau al unui stat arab. 2) Șef al unei comunități religioase musulmane. /<turc. šeyh, fr. cheik
șeik m. căpetenie de trib la Arabi; șeik-ul Islam, capul religiunii muzulmane.
*șeic m. (fr. cheik, d. ar. šeih, bătrîn). Șef de trib saŭ predicator la Arabĭ. Șeih-ul-islam, capul religiuniĭ musulmane.

șeic dex online | sinonim

șeic definitie

Intrare: șeic (persoană)
șeih substantiv masculin admite vocativul
șeic 1 pl. -i substantiv masculin admite vocativul