ÎNSURÁ, însór, vb. I. Refl. și tranz. fact. (Despre bărbați) A (se) căsători. – Probabil lat. *inuxorare (< uxor „soție”).

ÎNSURÁ, însór, vb. I. Refl. și tranz. fact. (Despre bărbați) A (se) căsători. – Probabil lat. *inuxorare (< uxor „soție”).

ÎNSURÁ, însór, vb. I. Refl. (Despre un bărbat) A lua în căsătorie o femeie; a se căsători. Se însurase cu o fată frumoasă și harnică. VLAHUȚĂ, O. A. 411. Făt-Frumos nu făcuse nuntă cînd s-a însurat. CREANGĂ, P. 102. Tatăl meu, văzîndu-se flăcău tomnatic, se însură cu jupîneasa Mărica. NEGRUZZI, S. I 246. Fă-mi cămașă de fuior, Că mi-i gîndu să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365. ◊ Fig. Văd, gîndul tău se-nsoară Cu-a mea dorință. ALECSANDRI, T. II 88. ◊ Tranz. Să-l port cu vorbe că l-oi însura cu Măndica. ALECSANDRI, T. I 318. Matei Basarab... îl făcu postelnic mare și îl însură cu Ilinca. BĂLCESCU, O. I 98. ◊ (Glumeț) Gînsacul, dorit de gîște, țipa cît îi lua gura... Lască te-nsor eu și pe tine acuși, măi buclucașule! CREANGĂ, P. 43.

însurá (a ~) vb., ind. prez. 1 însór, 3 însoáră, 1 pl. însurắm

însurá vb., ind. prez. 1 sg. însór, 3 sg. și pl. însoáră, perf. s. 1 sg. însurái

ÎNSURÁ vb. a (se) căsători, (înv.) a (se) desholtei. (S-a ~ după efectuarea stagiului militar.)

ÎNSURÁ vb. v. căputa, încăputa.

însurá (însór, însurát), vb. – A repara încălțămintea, a pingeli. Lat. *solāre, de la solum „talpă” și cu pref. în- (Tiktin, ZRPh., XXIV, 320; Candrea-Dens., 871; DAR).

însurá (însór, însurát), vb. – A se căsători, a se lega prin căsătorie un bărbat cu o femeie. – Mr. nsor, megl. (a)nsor, (a)nsurari, istr. ănsor. Lat. uxorāri (Cipariu, Elemente, 72; Otto, Rom. Forsch., VI, 427; Philippide, Principii, 108; Pușcariu 874; Candrea-Dens., 870; REW 9107; DAR), cf. calabr. nzurare. Cuvînt comun (ALR, I, 251), indică numai din punctul de vedere al bărbatului căsătoria, cf. mărita. – Der. însurător, adj. (de însurat); însurat, s. n. (căsătorie); însurătoare, s. f. (căsătorie); însurăciune, s. f. (înv., căsătorie); însurățel, s. m. (persoană căsătorită de curînd); dessura, vb. (rar, a divorța, a se despărți).

A ÎNSURÁ însór tranz. A face să se însoare. /<lat. inuxorare

A SE ÎNSURÁ mă însór intranz. (despre bărbați) A se uni prin căsătorie cu o persoană de sex femeiesc. /<lat. inuxorare

însurà v. 1. a se căsători (vorbind de bărbați); 2. fig. a se împreuna: gândul tău se ’nsoară cu a mea voință AL. ghirlanda ce se ’nsoară cu silfele ușoare EM. [Lat. *UXORARE, din UXOR, soție].

însurà v. a pune căpute, a pingeli încălțămintei. [Lat. *INSOLARE, din SOLA, căpută].

2) însór, a -urá v. tr. (lat. *insolo, -áre, d. sõlum, talpă, sol, pămînt, îld. soleare, a tălpui, d. sólea, bocîncă. D. sõlum, pl. sõla vine it. suola, fr. sole, germ. sohle, talpă; d. sólea vine it. soglia, fr. seuil, prag). Vechĭ. Tălpuĭesc, pun tălpĭ încălțămintelor.

1) însór, a urá v. tr. (d. soră, surată, după obiceĭu de a onora soția cu epitetu de „soră”, după cum și ĭa onorează bărbatu cu epitetu de „frate”. Decĭ etim. lat. *uxorare, d. uxor, soție, rămîne zadarnică! – El însoară, să însoare). Căsătoresc, vorbind de bărbațĭ. V. refl. Mă căsătoresc: Să le spuĭ curat, Că m’am însurat, C’o mîndră crăĭasă, A lumiĭ mireasă (Al.).

ÎNSURA vb. a (se) căsători, (înv.) a (se) desholtei. (S-a ~ după efectuarea stagiului militar.)

însura vb. v. CĂPUTA. ÎNCĂPUTA.