ÎMPĂCIUÍRE, împăciuiri, s. f. (Rar) Acțiunea de a (se) împăciui și rezultatul ei; împăcare [Pr.: -ciu-i-] – V. împăciui.

ÎMPĂCIUÍRE, împăciuiri, s. f. (Rar) Acțiunea de a (se) împăciui și rezultatul ei; împăcare [Pr.: -ciu-i-] – V. împăciui.

ÎMPĂCIUÍRE, împăciuiri, s. f. Acțiunea de a împăciui și rezultatul ei; împăcare, pace. În nourii care i se frămîntau în minte întrezărise o lucire: se gîndise să se repeadă la Murgeni; dragostea lui cu fata Orheianului poate era împăciuirea și liniștea. SADOVEANU, O. VII 63. Pleoapelor tu nu le-ai dat hodină, Nici sufletului mută-mpăciuire. GOGA, P. 144.

împăciuíre (rar) (-ciu-i-) s. f., g.-d. art. împăciuírii; pl. împăciuíri

împăciuíre s. f. (sil -ciu-i-), g.-d. art. împăciuírii; pl. împăciuíri

ÎMPĂCIUÍRE s. acord, armonie, înțelegere, pace, unire, (livr.) concert, concordie, (pop.) potriveală. (~ ce domnea între ei.)

ÎMPĂCIUÍRE s. v. împăcare.

ÎMPĂCIUIRE s. acord, armonie, înțelegere, pace, unire, (livr.) concert, concordie, (pop.) potriveală. (~ ce domnea între ei.)

împăciuire s. v. ÎMPĂCARE.