viciu definitie

21 definiții pentru viciu

VÍCIU, vicii, s. n. 1. Defect, cusur, neajuns (de construcție, de funcționare etc.) ◊ Viciu de conformație = dispoziție anormală a unor părți sau organe ale corpului; diformitate fizică. ♦ Fig. Pornire nestăpânită și statornică spre rău, apucătură rea, patimă; desfrâu, dezmăț, destrăbălare. 2. Neîndeplinire a unor condiții legale de formă sau de conținut în întocmirea actelor, clauzelor etc. juridice, care duce la anularea valorii acestora. [Var.: (înv.) víțiu s. n.] – Din fr. vice, lat. vitium.
VÍȚIU s. n. v. viciu.
VÍCIU, vicii, s. n. 1. defect, cusur, neajuns (de construcție, de funcționare etc.). ◊ Viciu de conformație = dispoziție anormală a unor părți sau organe ale corpului; diformitate fizică. ♦ Fig. Pornire nestăpânită și statornică spre rău, apucătură rea, patimă; desfrâu, dezmăț, destrăbălare. 2. Neîndeplinire a unor condiții legale de formă sau de conținut în întocmirea actelor, clauzelor etc. juridice, care duce la anularea valorii acestora. [Var.: (înv.) víțiu s. n.] – Din fr. vice, lat. vitium.
VÍȚIU s. n. v. viciu.
VÍCIU, vicii, s. n. 1. Defect, neajuns, cusur, lipsă. Descompunerea formei, dispariția adevăratei măiestrii este unul din viciile cele mai grave ale artei formaliste. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 332, 4/4. Este acesta un viciu al gustului nostru? NEGRUZZI, S. I 335. ◊ Viciu de conformație = dispoziție anormală a unor părți sau organe ale corpului; diformitate fizică. (Jur.) Viciu de formă = greșeală esențială în ce privește forma unui act (atrăgînd după sine nulitatea actului). 2. Pornire firească spre rele, apucătură rea, patimă; desfrîu, dezmăț, destrăbălare. În altă lucrare dramatică personagiile sînt personificarea tuturor virtuților și viciilor posibile. GHEREA, ST. CR. II 249. Viciul este o pasăre de noapte ce pradă la întuneric; ascunde-te de dînsa la lumină, că nu te va putea găsi. BOLLIAC, O. 261. – Pl. și: viciuri (ALECSANDRI, S. 154, NEGRUZZI, S. I 334). – Variantă: víțiu (C. PETRESCU, C. V. 24, NEGRUZZI, S. I 288) s. n.
VÍȚIU s. n. v. viciu.
víciu [ciu pron. ciu] s. m., art. víciul; pl. vícii, art. víciile (-ci-i-)
víciu s. n. [-ciu pron.-ciu], art. víciul; pl. vícii, art. víciile (sil. -ci-i-)
VÍCIU s. 1. v. defect. 2. v. patimă. 3. nărav, pasiune, patimă, (fam.) boală. (A dat în ~l jocului de cărți.) 4. v. corupție.
Viciu ≠ virtute
VÍCIU s.n. 1. Cusur, defect; lipsă. ◊ Viciu de conformație = dispoziție anormală a unor părți sau organe ale corpului; diformitate fizică; (jur.) viciu de formă = greșeală în redactarea unui act, care face actul anulabil. 2. Deprindere de a face fapte rele; obicei urât, patimă rea. [Pron. -ciu. / < fr. vice, it. vizio, lat. vitium].
VÍCIU s. n. 1. defect, imperfecțiune; lipsă. ♦ ~ de conformație = dispoziție anormală a unor părți sau organe ale corpului; diformitate fizică; (jur.) ~ de formă = greșeală în redactarea unui act, care îl face anulabil. 2. deprindere de a face fapte rele; obicei urât, patimă rea. (< fr. vice, lat. vitium)
víciu (-ii), s. n. – Defect, cusur. – Var. vițiu. Fr. vice, lat. vitium. – Der. (din fr.) vicia, vb.; vicios, adj.
VÍCIU ~i n. 1) Imperfecțiune gravă care face ca un lucru să nu corespundă modelului său ideal sau destinației sale. ◊ ~ de formă neglijare a unor cerințe și formalități obligatorii la întocmirea unui act juridic. 2) Obișnuință anormală nedirijată de voință și de rațiune; patimă. ~ul fumatului. [Sil. vi-ciu] /<fr. vice, lat. vitium, it. vizio
vițiu n. 1. defect grav, imperfecțiune fizică sau morală: vițiu de conformațiune; 2. dispozițiune obișnuită spre rău: a combate vițiul; 3. desfrânare: a avea oroare de vițiu; 4. Jur. lipsă: vițiuri de formă.
víciŭ, V. vițiŭ.
*víțiŭ n. (lat. vitium, fr. vice. V. învăț). Defect, imperfecțiune (fizică saŭ morală): vițiŭ de conformațiune, de stil, de auz. Stricăcĭune morală (beție, furt, desfrîŭ): a reprima vițiu (V. virtute). Jur. Defect, lipsă, greșală: vițiŭ de formă la un act. – Și viciŭ (cp. cu serviciŭ).
VICIU s. 1. cusur, defect, deficiență, imperfecțiune, insuficiență, lacună, lipsă, meteahnă, neajuns, păcat, scădere, slăbiciune, (livr.) carență, racilă, tară, (pop. și fam.) beteșug, (reg. și fam.) hibă, (reg.) madea, teahnă, (Olt., Munt. și Mold.) ponos, (înv.) greșeală, lichea, nedesăvîrșire, răutate. (Om cu numeroase ~.) 2. cusur, dar, defect, meteahnă, nărav, patimă, (pop. și fam. ) pîrțag, (pop.) învăț,(reg.) madea, natură, nărăvie, parfie, teahnă, (prin Bucov.) băsău. (Are ~ beției.) 3. nărav, pasiune, patimă, (fam.) boală. (A dat în ~ jocului de cărți.) 4. corupție, decadență, decădere, depravare, desfrînare, desfrîu, destrăbălare, dezmăț, imoralitate, perdiție, perversitate, perversiune, pervertire, pierzanie, pierzare, stricăciune, (rar) deșănțare, (înv.) aselghiciune, aselghie, desfătare, preacurvie, preacurvire, preaiubire, (fig.) descompunere, putreziciune, (rar fig.) putrefacție, (înv. fig.) putrejune. (~ din înalta societate.)
AVARITIA OMNIA VITIA HABET (lat.) avariția întrunește în ea toate viciile – Cato, „de moribus”, 1, 82, 10.
IN VITIUM DUCIT CULPAE FUGA (lat.) fuga de greșeală duce la viciu – Horațiu, „Ars poetica”, 31. Teama de a nu greși duce la erori mari.
LICET IPSA VITIUM SIT AMBITIO, FREQUENTER TAMEN CAUSA VIRTUTEM EST (lat.) chiar dacă ambiția este în sine un viciu, deseori ea este un stimulent pentru virtuți – Quintilian, „De institutione oratoria”, 1, 2, 22.

viciu dex

Intrare: viciu
viciu 1 pl. -ii substantiv neutru
  • pronunție: vicĭu
vițiu substantiv neutru
viciu 2 pl. -uri substantiv neutru
  • pronunție: vicĭu