VÁICĂR, vaicăre, s. n. (Reg.) Faptul de a se văicări; strigăt intens de durere; tânguire. – Din văicări (derivat regresiv).

VÁICĂR, vaicăre, s. n. (Reg.) Faptul de a se văicări; strigăt intens de durere; tânguire. – Din vaicări (derivat regresiv).

VÁICĂR, vaicăre, s. n. (Regional) Faptul de a se văicări; strigăt de durere. Erau niște țipete și niște vaicăre, de-ți rupea inima de jale. ȘEZ. II 161. ♦ Situație de pe urma căreia cineva are de suferit; belea pe capul cuiva. Că altfel, dacă ar fi sănătos, mare vaicăr ar fi, de ciudos ce-i el pe Caraoschianu. I. CR. IV 207.

váicăr (reg.) s. n., pl. váicăre

váicăr s. n., pl. váicăre

VÁICĂR s. v. tânguire, vaier, vaiet.

vaicăr s. v. TÎNGUIRE. VAIER. VAIET.