URẤT, -Ă, (
I) urâți, -te,
adj., (
II)
adv., (
III)
s. n. I. Adj. 1. Care are o înfățișare neplăcută, care este lipsit de frumusețe, de armonie;
p. ext. pocit, hâd, hidos.
2. Care displace, care provoacă repulsie din punct de vedere moral. ♦ (Despre comportare, fapte) Contrar moralei, dreptății, bunei-cuviințe; necuviincios; imoral; reprobabil. ♦ Neplăcut; grav.
3. (Despre vreme) Posomorât, ploios, friguros.
II. Adv. într-un mod neplăcut, nepotrivit; imoral. ◊
Expr. A se uita urât la cineva = a privi cu dușmănie pe cineva.
III. S. n. 1. Stare sufletească apăsătoare provocată de teamă, de singurătate, de lipsă de ocupație, de viață banală etc.; plictiseală; indispoziție. ◊
Loc. prep. De urâtul cuiva (sau a ceva) = din cauza plictiselii sau aversiunii (provocate de cineva sau de ceva). ◊
Expr. A-i fi (cuiva) urât =
a) a se teme (în singurătate);
b) a se plictisi. A-și face de urât = a se distra, a-și alunga plictiseala. A ține cuiva de urât = a sta în compania cuiva (pentru a nu se plictisi).
2. Dezgust, aversiune față de cineva sau de ceva. –
V. urî. URẤT, -Ă, (
I) urâți, -te,
adj., (
II)
adv., (
III)
s. n. I. Adj. 1. Care are o înfățișare neplăcută, care este lipsit de frumusețe, de armonie:
p. ext. pocit, hâd, hidos.
2. Care displace, care trezește repulsie (morală); urâcios, nesuferit. ♦ (Despre comportare, fapte) Contrar moralei, dreptății, bunei-cuviințe; necuviincios; imoral; reprobabil. ♦ Neplăcut; grav.
3. (Despre timp) Posomorât, ploios, friguros,
II. Adv. Într-un mod neplăcut, nepotrivit, imoral. ◊
Expr. A se uita urât la cineva = a privi cu dușmănie pe cineva.
III. S. n. 1. Stare sufletească apăsătoare provocată de teamă, de singurătate, de lipsă de ocupație, de viață banală etc.; plictiseală; indispoziție. ◊
Loc. prep. De urâtul cuiva (sau a ceva) = din cauza plictiselii sau aversiunii (provocate de cineva sau de ceva). ◊
Expr. A-i fi (cuiva) urât =
a) a se teme (în singurătate);
b) a se plictisi. A-și face de urât = a se distra, a-și alunga plictiseala. A ține cuiva de urât = a sta în compania cuiva (pentru a nu se plictisi).
2. Dezgust, aversiune față de cineva sau de ceva. –
V. urî. URÎ́T1 adv. Într-un mod neplăcut, nearmonios, dizgrațios, nepotrivit. A se purta urît. ▭ Bătrînul rîse urît, dezvelind gingii știrbe, cu dinți răzleți și negri. C. PETRESCU, A. 331. ◊
Expr. A se uita urît (la cineva) = a privi cu dușmănie (pe cineva). Se uita urît la el. DUMITRIU, N. 30. Să faci bunătate să nu te uiți urît la mine. VLAHUȚĂ, O. A. 113.
URÂT1 adv. Într-un mod neplăcut; displăcut. ◊ A se uita ~ la cineva a privi pe cineva cu dușmănie. /v. a (se) urî