TIMP, (
II, V, rar
IV)
timpuri, s. n., (
IV, înv. și
II)
timpi, s. m. I. S. n. Dimensiune a Universului după care se ordonează succesiunea ireversibilă a fenomenelor.
II. S. n. și (
înv.)
m. 1. Durată, perioadă, măsurată în ore, zile etc., care corespunde desfășurării unei acțiuni, unui fenomen, unui eveniment; scurgere succesivă de momente; interval, răstimp, răgaz. ◊
Loc. conj. Cât timp... = în toată perioada în care... ◊
Loc. adv. De la un timp sau (rar)
dintr-un timp = începând de la un moment dat.
Cu timpul = cu încetul, treptat, pe măsură ce trece vremea.
La (sau
din) timp = la momentul potrivit; până nu este prea târziu.
Din timp în timp = la intervale (mai mari sau mai mici) de timp; din când în când, uneori, câteodată.
(În) tot timpul = mereu, întruna.
În același timp = simultan; de asemenea. ◊
Expr. E timpul (să...) = a venit momentul (să...).
(Toate) la timpul lor = (toate) la momentul potrivit.
A fi (sau
a sosi) timpul cuiva = a sosi pentru cineva momentul potrivit (și așteptat). ♦ (
Înv.) Anotimp.
2. Perioadă determinată istoric; epocă. ◊
Expr. Pe timpuri = demult, odinioară. ♦ (La
pl.) Împrejurări.
III. S. n. Stare a atmosferei într-o regiune, pe o perioadă dată, determinată de ansamblul factorilor meteorologici.
IV. S. m. și (rar)
n. Fiecare dintre fazele sau momentele unei mișcări, ale unei operații, ale unui fenomen, ale unei acțiuni etc. ♦ Fiecare dintre fazele ciclului termodinamic al unei mașini termice cu piston, care corespunde unei curse complete a acestuia.
Motor în patru timpi. ♦ (
Muz.) Fiecare dintre fazele egale care alcătuiesc o măsură; bătaie.
V. S. n. Categorie gramaticală specifică verbului, cu ajutorul căreia se exprimă raportul dintre momentul vorbirii, un moment de referință și momentul în care se petrece acțiunea sau în care este adevărată o anumită stare de lucruri. ♦ Fiecare dintre formele flexionare ale verbului, prin care se exprimă categoria gramaticală a timpului (
V). –
Lat. tempus, -oris. timp n., pl.
urĭ (lat.
tĕmpus, timp, rudă cu vgr.
témno, taĭ, despart; it. pg.
tempo, pv.
tems, fr.
temps, sp.
tiempo. V.
templu și
tom). Vreme, durată:
cu ceasurile, zilele și aniĭ se măsoară trecerea timpuluĭ. Vreme, secul, epocă determinată:
în timpu luĭ Ștefan cel Mare, în timpurile moderne, ce timpurĭ! Epoca actuală saŭ de care se vorbește:
moda timpuluĭ. Sezon, anotimp:
timpu florilor. Vreme, moment, ocaziune:
aĭ sosit la bun timp, a profita de timp. Moment fixat:
se apropie timpu. Răgaz:
nu-mĭ dădea timp să vorbesc. Vreme, stare atmosferică:
timp ploĭos. Mișcare:
pușca asta se încarcă în treĭ timpurĭ (și
timpĭ).
Gram. Forma pe care șĭ-o ĭa verbu ca să arăte trecutu, prezentu saŭ viitoru:
am fost, sînt, voĭ fi. Muz. (it.
tempo). Diviziune a măsuriĭ:
valsu e un dans în treĭ timpurĭ. În noaptea timpurilor, în timpurĭ imemoriale, străvechĭ.
A omorî timpu (fr.
tuer le temps), a perde timpu cu nimicurĭ ca să-țĭ treacă de urît.
A perde timpu, 1. a nu lucra, 2. a scăpa ocaziunea.
A perde timpu cu, a întrebuința timpu:
a perde timpu cu studiu. A cîștiga timp, a te maĭ depărta de momentu deciziv.
A repara timpu perdut, a compensa perderea timpuluĭ pintr’o muncă maĭ intensă.
La timp, cînd trebuĭe.
Din timp, devreme:
a te aproviziona din timp. În acelașĭ timp, tot odată.
Din timp în timp, din cînd în cînd.
În ainte de timp, prea devreme, prematur.
Cu timpu, încet-încet:
boala se vindecă cu timpu. – În Trans. și
tîmp. – Și masc.
timpĭ într’un doc. muntenesc din 1651.