tătuță definitie

10 definiții pentru tătuță

TĂTÚȚ s. m. v. tătuță.
TĂTÚȚĂ s. m. (Pop.) Tătic. [Var.: tătúț s. m.] – Tată + suf. -uță.
TĂTÚȚĂ s. m. (Reg.) Tătic. – Tată + suf. -uță.
TĂTÚȚĂ s. m. Diminutiv al lui tată. 1. v. tată (1). Într-un rînd, m-a luat cu el tătuța, ș-am umblat mult prin pădure, și eu stăteam în șa dinaintea lui. SADOVEANU, O. VII 22. Nu, tătuță! Nu s-au aprins... girezile. C. PETRESCU, R. DR. 252. Adio, tătuță... Să nu-ntîrzii mult. ALECSANDRI, T. 1382. 2. v. tată (4). Bine, tătuțule, ca ce să fie asta, de n-am întîlnit... nici un suflețel de om? ISPIRESCU, L. 101. Îi primi bine, îi băgă în casă Și ei îi cerură întîi și-ntîi masă, Zicîndu-i: Tătuță, sîntem flămînzi tare. PANN, P. V. I 11.
TĂTÚȚĂ s. m. Tătucă. – Din tată + suf. -uță.
tătúță/tătúț (pop.) s. m.
tătúță/tatúț s. m., pl. tătúți
TĂTÚȚ s. v. tăicuță, tătic.
tátă m., pl. tațĭ, gen. al tatăluĭ, fam. al tatiĭ saŭ al lu tata (lat. fam. tata = pater, tată; it. sp. pg. tata. D. rom. vine vsl. sîrb. ceh. pol. tata, bg. tate [dim. tatko, sîrb. tajko, de unde rom. taĭcă], ngr. tatás). Părinte, acela care dă vĭață unuĭ copil. Tatăl nostru, numele celeĭ maĭ însemnate rugăcĭunĭ creștineștĭ, care începe cu aceste cuvinte. A ști ceva ca pe „Tatăl nostru”, a ști foarte bine (pe de rost). – Forma art. tatăl e arhaică și literară. În vorbă se zice numaĭ tata, în est și tatu (Con. 274). Copiiĭ zic: vine tata, tată! Ca alintăturĭ: tataĭa (est), tăticu (vest), tătucă, tătucu, tătuța, tătuțu. V. tetea.
tătuț s. v. TĂICUȚĂ. TĂTIC.

tătuță dex

Intrare: tătuță
tătuț substantiv masculin
tătuță substantiv masculin