scânteie definitie

19 definiții pentru scânteie

SCÂNTÉIE, scântei, s. f. 1. Particulă solidă incandescentă care sare din foc, dintr-un corp aprins, din ciocnirea unor corpuri dure etc. sau care însoțește o descărcare electrică, și care se stinge foarte repede. ◊ Expr. A i se face (cuiva) scântei (pe dinaintea ochilor), se zice când cineva primește o lovitură puternică (și are senzația că vede scântei). A se învăța (sau a se deprinde) ca țiganul cu scânteia = a se deprinde cu răul. ♦ P. ext. Lumină slabă, de-abia întrezărită, cu sclipiri intermitente; licărire. 2. Fig. Fapt, aparent neînsemnat, care declanșează o acțiune, un sentiment etc. 3. Fig. Parte foarte mică din ceva; fărâmă. O scânteie de talent. [Pr.: -te-ie. – Var.: (înv.) schintéie s. f.] – Lat. *scantillia (= scintilla).
SCHINTÉIE s. f. v. scânteie.
SCÂNTÉIE, scântei, s. f. 1. Particulă solidă incandescentă care sare din foc, dintr-un corp aprins, din ciocnirea unor corpuri dure etc. sau care însoțește o descărcare electrică, și care se stinge foarte repede. ◊ Expr. A i se face (cuiva) scântei (pe dinaintea ochilor), se zice când cineva primește o lovitură puternică (și are senzația că vede scântei). A se învăța (sau a se deprinde) ca țiganul cu scânteia = a se deprinde cu răul. ♦ P. ext. Lumină slabă, de-abia întrezărită, cu sclipiri intermitente; licărire. 2. Fig. Fapt în aparență neînsemnat care declanșează o acțiune, un sentiment etc. 3. Fig. Părticică neînsemnată din ceva; fărâmă, pic. O scânteie de talent. [Pr.: – te-ie. – Var.: (înv.) schintéie s. f.] – Lat. *scantillia (= scintilla).
SCHINTÉIE s. f. v. scânteie.
SCHINTÉIE s. f. v. scînteie.
SCÎNTÉIE, scîntei, s. f. 1. Părticică solidă incandescentă care sare din foc, dintr-un corp aprins, din ciocnirea a două corpuri dure sau însoțește o descărcare electrică. Noianul de făcări de la răsărit se învolbură mai năprasnic... O vîltoare de scîntei se ridică în văzduh, risipindu-se într-o vijelie de stele căzătoare. REBREANU, R. II 107. O cracă trosnește, se rupe arzînd, Scîntei prin ceață se văd plutind. BELDICEANU, P. 60. Scînteile... de soare sărutate Se schimbă-n doi feciori, Drăgălași ca două flori. BOLINTINEANU, O. 91. ◊ Scînteie electrică v. electric.Expr. A i se face (cuiva) scîntei pe dinaintea ochilor, se zice cînd cineva primește o lovitură puternică (și are senzația că vede scîntei); a vedea stele verzi. Cînd sar odată voinicește de pe-un mal nalt în știoalnă, din greșeală, drept cu fața-n jos, numai scîntei mi s-au făcut pe dinaintea ochilor de durere. CREANGĂ, A. 61. A se învăța (sau a se deprinde) ca țiganul cu scînteia = a se deprinde cu răul. ◊ Fig. (Sugerînd ideea de lumină) Pas cu pas pe urma ei Alunecă-n odaie, Țesînd cu recile-i scîntei O mreajă de văpaie. EMINESCU, O. I 186. Cîmpia i se înfățișează luminată de scînteile strălucitoare ale licuricilor. ODOBESCU, S. III 20. (Sugerînd ideea de strălucire) În lumea asta sunt femei Cu ochi ce izvorăsc scîntei. EMINESCU, O. I 289. Te mai rog... să-mi împrumuți măcar o dată carul cu boii, s-aduc niște lemne din pădure la nevastă și la copii, că n-au scînteie de foc în vatră, sărmanii! CREANGĂ, P. 45. 2. Fig. Fapt, aparent neînsemnat, care declanșrază o acțiune sau un sentiment. O noapte de acele ce nu le poți uita, Care aprind în suflet scînteie de iubire. ALECSANDRI, P. I. 133. ♦ Părticică neînsemnată (din ceva); fărîmă, pic. Scînteie de talent, Scînteie de geniu. ▭ Țugulea scăpase cu o scînteie de viață, căci frații nu-l omorîse de tot. ISPIRESCU, L. 329. – Variantă: schintéie (ISPIRESCU, L. 201, NEGRUZZI, S. I 154) s. f.
scântéie s. f., art. scântéia, g.-d. art. scântéii; pl. scântéi, art. scântéile
scântéie s. f., art. scântéia, g.-d. art. scântéii; pl. scântéi
SCÂNTÉIE s. 1. (prin Transilv.) sicră, (înv.) segnetă. (Focul produce ~i.) 2. v. sclipire.
SCÂNTÉIE s. v. fărâmă, fir, garoafă de câmp, garoafă sălbatică, garofiță, pic, picătură, pișcătură, scânteioară, scânteiuță, strop.
scîntéie (-i), s. f. – Particulă incandescentă care sare din foc; licăr. – Mr. scînteal’e. Lat. scintilla, prin intermediul unei forme ipotetice *scantilia (Pușcariu 1533; Pascu, Beiträge, 12; Philippide, II, 653; cf. REW 7220 și Graur, BL, V, 113), care a fost explicat printr-o anumită contaminare sau analogie cu excandĕre (Pușcariu) sau cu alb. skendilje (Densusianu, Rom., XXXIII, 285). Lat. *scinta, forma primitivă a lui scintilla (Cihac, I, 244), pare îndoielnică. Scant- în loc de scint- nu pare greu de admis, cf. formele paralele scĭndŭla-scandŭla, sĭlvatĭcus-salvatĭcus, serica-*sarica etc. Der. scînteia, vb. (a scoate scîntei; a luci, a străluci); scînteiuță, s. f. (focșor, văcariță, Anagallis arvensis; bănuț, Bellus perennis; plante, Gagea arvensis, Gagea pratensis); scînteioară, s. f. (focșor, văcariță).
SCÂNTÉIE scântéi f. 1) Particulă incandescentă desprinsă dintr-un corp sau dintr-o substanță. ◊ ~ electrică lumină intensă și momentană care apare în timpul unei descărcări electrice. A se învăța (sau a se deprinde) ca țiganul cu ~ia a se deprinde cu un lucru, mai ales rău. 2) Lumină slabă și intermitentă; licărire. 3) fig. Indiciu neînsemnat care se poate manifesta sau intensifica. ~ de talent. ~ de nădejde. [ G.-D. scânteii; Sil. -te-ie ] /<lat. scantillia
scânteie f. 1. mică părticică de foc; 2. scânteie ce iese din corpuri electrizate; 3. fig. fragment de lumină, urmă de flacără: scânteile geniului. [Lat. *SCINTILIA = SCINTILLA].
schintéĭe V. scînteĭe.
* scîntéĭe f., pl. eĭ (lat. scĭntĭlla, pop. * scantĭlia [infl. de excandére, a fi aprins], de unde s’a făcut scînteĭe, ca femeĭe din familia; fr. étincelle, sp. centellla, pg. centelha; alb. škăndilĭe). Est. Părticică incandescentă care sare din foc (maĭ ales din cel de brad saŭ de mangal) saŭ din anuar cînd loveștĭ cu cremenea: a arunca scînteĭ. Fiz. Lumină vie care se produce pin cĭocnirea a doŭă corpurĭ dure saŭ a unuĭ corp electrizat. Fig. Strălucire, manifestare a inteligențeĭ: nicĭ o scînteĭe nu se vede în această poezie! În vest schinteĭe. V. scapăr.
SCÂNTEIE s. 1. (prin Transilv.) sicră, (înv.) segnetă. (Focul produce ~i.) 2. licăr, licărire, licărit, lucire, scăpărare, scăpărat, scînteiere, sclipeală, sclipire, sclipit, străfulgerare, (rar) licăriș, sclipitură, zare, (pop. și fam.) sclipet, (înv.) scăpărătură. (O ~ de lumină.)
scînteie s. v. FĂRÎMĂ. FIR. GAROAFĂ DE CÎMP. GAROAFĂ SĂLBATICĂ. GAROFIȚA. PIC. PICĂTURĂ. PIȘCĂTURĂ. SCÎNTEIOARĂ. SCÎNTEIUȚĂ. STROP.
SCÂNTEIA, cotidian, organ al C.C. al Partidului Comunist Român. A apărut ilegal între 15 aug. 1931 și 1940. La 21 sept. 1944 a apărut primul număr legal. Și-a încetat apariția în 1989.
SCÂNTEIA 1. Com. în jud. Ialomița, situată în C. Bărăganului, pe râul Strachina; 4.389 loc. (2005). Nod rutier. Satul S. a luat ființă în 1895 cu locuitori veniți din jud. Brăila și Buzău; între 1895 și 1948 a purtat numele Brătianu. Biserică (1901). 2. Com. în jud. Iași, situată în E Pod. Central Moldovenesc, pe râul Rebricea; 4.465 loc. (2005). Stație de c. f. (în satul S.), inaugurată la 1 mai 1892. Pe terit. com. S. au fost descoperite (1994) vestigiile unei așezări neolitice în care s-au găsit unelte fragmente de vase ceramice, figurine feminine ș.a. În satul S., atestat documentar în 1697, se află biserica Cuvioasa Parascheva, ctitorie din 1636 a domnului Vasile Lupu, refăcută în sec. 18 și renovată în 1846, iar în satul Boroșești, menționat documentar în 1462, există o biserică de lemn construită în 1812 (sau 1824) și renovată în 1868. Conac (sec. 19), în satul Ciocârlești.

scânteie dex

Intrare: scânteie
scânteie substantiv feminin
schinteie