RUG², ruguri, s. n. Grămadă de lemne pe care se ardeau, în Antichitate, jertfele sau morții și, în Evul Mediu, condamnații la moarte. – Lat. rogus (după rug¹).

RUG², ruguri, s. n. Grămadă de lemne pe care se ardeau, în antichitate, jertfele sau morții și, în evul mediu, condamnații la moarte. – Lat. rogus (după rug¹).

RUG¹, (1, 2, 4) rugi, s. m., și (3) ruguri, s. n. 1. (Și în forma rug-de-mure) Mur¹. O fetișcană cu marama albă culegea mure tîrzii, din rugii înfloriți a doua oară. C. PETRESCU, S. 228. Cînd zorul primenelei sosește, cu pînze de flori pe cîmpii și bălării prin părăgini, rugii și troscotul se tîrăsc către colibă ș-o acopăr c-o velință răcoroasă. DELAVRANCEA, S. 163. Frunză verde rugi-de-mure, A mea casă-i subt pădure. ȘEZ. XXII 74. 2. Măcieș. 3. Tulpina unor plante; viță. Se strecurau sîrmele de aur ale lunii prin rugurile viței sălbatice. SADOVEANU, O. I 518. 4. Compus: rug-de-munte (sau rug-de-zmeură) = zmeur.

RUG², ruguri, s. n. Grămadă de lemne pe care se ardeau în antichitate jertfele sau morții și, în evul mediu, condamnații la moarte. Podul rulant s-a prăbușit cu geamăt surd peste cazanul de plumb, turtindu-l complet... Din grămada enormă se înalță aburi ca dintr-un rug. SAHIA, N. 34. Gunoaie ca ruguri aprinse pentru jertfă ardeau răspîndind un fum acru pretutindeni. ANGHEL, PR. 110. Rugurile sacrificiilor, făcute în cinstea lui Zeus, ardeau pretutindeni. ANGHEL-IOSIF, C. L. 35. ◊ (Glumeț) Vreascurile n-apucaseră încă să se prefacă în jaratec și hribii nu fuseseră puși încă pe rug. HOGAȘ, M. N. 116. ◊ Fíg. De-al meu propriu vis mistuit, mă vaiet, Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări. EMINESCU, O. I 199.

rug² (grămadă de lemne) s. n., pl. rúguri

rug (grămadă de lemne) s. n., pl. rúguri

rug (-guri), s. n. – 1. Mur (Rubus caesius). – 2. Arbust sau tufă spinoasă în general. – Mr. (a)rug, megl. rug. Lat. rŭbus (Diez, II, 58; Pascu, I, 141), cf. it. rovo, rogo; pentru schimbarea b › g, cf. neg, negură. – Der. ruget, s. n. (loc de rugi).

rug (-guri), s. n. – Lemne pe care se ardeau morții sau condamnații la moarte. Lat. rugus (sec. XIX). Candrea, Éléments, 5, și Tiktin consideră că cuvîntul poate fi moștenit, lucru complet improbabil.

RUG¹ ~uri n. 1) (în antichitate și în evul mediu) Foc pe care se ardeau jertfele aduse zeilor sau ereticii. 2) Foc aprins cu ocazia unor solemnități. /<lat. rogus

rug n. grămadă de lemne pe care s’ardea [!] cei osândiți la moarte. [Lat. ROGUS].

2) rug n., pl. urĭ (lat. rŏgus, rug). Grămadă de lemne pe care se ardeaŭ condamnațiĭ: Ioana din Arc fu arsă pe rug. V. eșafod și năcladă.

rug s. v. CURPEN. MĂCEȘ. MĂRĂCINE. MUR. ROZĂ. SALCÎM. SPIN. TRANDAFIR. TRANDAFIR SĂLBATIC. VREJ. ZMEUR. ZMEURAR.

RUG s. (BOT.) (reg.) strug. (~ de mure.)