RUBÍN, rubine, s. n. Varietate de corindon, de culoare roșie, foarte dură, folosită ca piatră prețioasă. Licărește-n umbra dulce, ca o piatră de rubin. TOPÎRCEANU, B. 73. ◊ Fig. La răsărit se deschisese o poartă de rubin. SADOVEANU, F. J. 446. Iar tînăra copilă cu buze de rubin Eroului la masă în cupă turna vin. BOLINTINEANU, O. 63. Și cînd apune ziua, cerescul ei senin Reflectă cu splendoare al vinului rubin. ALECSANDRI, P. III 381. – Pl. și: rubinuri (SADOVEANU, Z. C. 134, ISPIRESCU, M. V. 43), (m.) rubini (EMINESCU, N. 50, ODOBESCU, S. A. 137).

RUBÍN s. v. rodiu.

RUBÍN s. (MIN.) (înv.) antrax, cărbune. (Inel de aur cu ~.)

RUBÍN s.n. Varietate roșie de corindon, foarte dur, folosită ca piatră prețioasă și în mecanica de precizie. [Pl. -ne, -nuri, (s.m.) -ni. / < it. rubino, lat. rubinus, cf. germ. Rubin].

rubin s. v. RODIU.

RUBIN s. (MIN.) (înv.) antrax, cărbune. (Inel de aur cu ~.)