RELUÁRE, reluări, s. f. Acțiunea de a relua și rezultatul ei. – V. relua.

RELUÁRE, reluări, s. f. Acțiunea de a relua și rezultatul ei. – V. relua.

RELUÁRE, reluări, s. f. Acțiunea de a relua și rezultatul ei. ♦ Reprezentare a unei piese de teatru care nu s-a mai jucat de multă vreme.

reluáre (-lu-a-) s. f., g.-d. art. reluắrii; pl. reluắri

reluáre s. f. luare

RELUÁRE s. 1. recucerire, reocupare. (~ orașului pierdut.) 2. reîncepere. (~ lucrului.) 3. v. reîncepere. 4. v. continuare.

RELUÁRE s.f. Acțiunea de a relua și rezultatul ei. ♦ Reprezentare a unei piese de teatru care nu s-a mai jucat de multă vreme. [< relua].

RELUÁRE s. f. acțiunea de a relua. ◊ reprezentare a unei piese de teatru care nu s-a mai jucat de multă vreme. (< relua)

RELUÁRE ~ări f. v. A RELUA. ◊ A prezenta în ~ a retransmite emisiuni radiofonice sau televizate /v. a relua

reluare f. 1. acțiunea de a relua; 2. reprezentare nouă a unei piese ce nu se mai juca.

reluáre f. Acțiunea de a relua. V. reĭaŭ.

RELUARE s. 1. recucerire, reocupare. (~ orașului pierdut.) 2. reîncepere. (~ lucrului.) 3. redeschidere, reîncepere. (~ cursurilor.) 4. continuare. (~ drumului, a doua zi.)

RELUÁRE s. f. (< reluá < re + lua, după fr. reprendre): exprimare din nou a subiectului sau a subiectivei (prin formele de nominativ ale pronumelui personal de persoana a III-a), a complementelor directe și indirecte (prin formele neaccentuate de persoana a III-a ale pronumelui personal sau ale pronumelui reflexiv) și a subordonatelor completive directe și indirecte (prin formele neaccentuate de persoana a III-a ale pronumelui personal), ca în exemplele „Virtutea pentru dânșii ea nu există” (M. Eminescu), „Cine știe secretul spune el mai târziu”, „Pe colegi i-a primit bine”, „Pe sine nu se înțelege”, „Lui Matei i-a trimis o carte”, „Sieși își reproșa acest lucru”, „Pe cine vezi acolo să-l oprești”, „Cui întârzie atrage-i atenția”.