POMÁNĂ, pomeni, s. f. 1. Dar, danie, ofrandă făcută cuiva și servind, potrivit credinței creștine, la iertarea păcatelor, la mântuirea sufletului; milostenie, binefacere. ◊ Loc. adj. și adv. De pomană = a) (în mod) gratuit sau la un preț foarte scăzut; b) (în mod) inutil, zadarnic sau neîntemeiat. ◊ Expr. A cere de pomană = a cerși. A-și face (milă și) pomană cu cineva = a ajuta pe cineva, a face un bine cuiva. ♦ (Fam.) Ocazie bine-venită, rară, extrem de avantajoasă (sub raport material); chilipir. ◊ Expr. A umbla după (sau a căuta) pomană = a umbla după avantaje materiale nemeritate. 2. (În ritualul creștin) Masă care se dă după înmormântare sau după parastas și la care se dăruiesc diverse obiecte care au aparținut decedatului; praznic; (concr.) ceea ce se dăruiește cu acest prilej. ◊ Expr. Ca la pomană = în mare număr. 3. Parastas. – Din sl. pomĕnŭ.

POMÁNĂ, pomeni, s. f. 1. Dar, danie, ofrandă făcută cuiva și servind, potrivit credinței creștine, la iertarea păcatelor, la mântuirea sufletului; milostenie, binefacere. ◊ Loc. adj. și adv. De pomană = a) (în mod) gratuit sau la un preț foarte scăzut; b) (în mod) inutil, zadarnic sau neîntemeiat. ◊ Expr. A cere de pomană = a cerși. A-și face (milă și) pomană cu cineva = a ajuta pe cineva, a face un bine cuiva. ♦ (Fam.) Ocazie binevenită, rară, extrem de avantajoasă (sub raport material); chilipir. ◊ Expr. A umbla după (sau a căuta) pomană = a umbla după avantaje materiale nemeritate. 2. (În ritualul creștin) Praznic care se face după o înmormântare sau după un parastas și la care de obicei se dăruiesc (săracilor) diverse obiecte (ale mortului); (concr.) ceea ce se dăruiește cu acest prilej. ◊ Expr. Ca la pomană = în mare număr. 3. Parastas. – Din sl. pomĕnŭ.

POMÁNĂ, pomeni, s. f. 1. Dar (făcut mai ales unui sărac și servind, potrivit concepției creștine, la mîntuirea sufletului); milostenie, binefacere. Am făcut eu destule pomeni, acum nu mai am de unde. GALACTION, O. I 279. Eu vînd moșia, ca să iau bani in schimb, nu ca să fac pomană altora. REBREANU, R. I 268. ◊ (În construcție cu verbul «a da») Are să ne deie amîndouă carboavele de pomană, bietul om! CREANGĂ, O. A. 204. Călătorul spăimîntat, Șoptește rugăciuni sînte, juruind a da pomană, De va trece-n buna pace prin acea neagră poiană Ș-a scăpa nevătămat. NEGRUZZI, S. II 84. ◊ Expr. A cere de pomană = a cerși. Eu sînt om onorabil, trăiesc din munca mea, n-am cerut nimănui niciodată de pomană. SADOVEANU, O. VIII 56. Nu las, că-i dreptul nostru și nu cerem de pomană. REBREANU, R. I 205. Atunci, sfîntul Petre se pune jos, la un capăt de pod, iară dumnezeu la celalalt și încep a cere de pomană. CREANGĂ, O. A. 204. A-și face (milă și) pomană cu cineva = a ajuta pe cineva, a face un bine cuiva, a se îndura de cineva. Mare pomană și-a mai făcut Alecu Baloș cu școala ceea a lui. CREANGĂ, A. 18. Faceți-vă milă și pomană... și primiți-ne să găzduim în astă noapte aici. ȘEZ. I 263. Aoleo! mamă Ileană! Cată-mi vreo buruiană Și cu mine-ți fă pomană. Mergi în cîmp, de-alege-un smoc, Tot de mac și busuioc, Să-mi stingi inima de foc. ALECSANDRI, P. P. 270. (Rar) Nici pomană = nici urmă, nici amintire; nici pomeneală. [Cioara] văzînd că cuibul e gol și pidi nicăiri, dă-ncolo, dă-ncoace... despre pui nici pomană! MARIAN, O. II 43. ♦ (Popular) Pomana porcului = masă care se face după tăierea porcului și la care se invită rude și prieteni. ♦ (Familiar) Ocazie binevenită, rară sau neașteptată; chilipir, pleașcă. S-a supărat împăratul, nevoie-mare, și porunci ca paznicii să se puie să prinză pe hoți. Dară aș! tinde e pomana aia! ISPIRESCU, L. 72. ◊ Expr. A umbla după (sau a căuta) pomană = a umbla după chilipir, după avantaje nemeritate. 2. (În ritualul creștin) Praznic, după înmormîntare sau după parastas, la care se dăruiesc (mai ales săracilor) diverse obiecte (v. comîndare); (concretizat) ceea ce se dăruiește în amintirea morților. N-am nici cum și mici cu ce să-i fac slujba morților, să-i cumpăr pomenile și să-l pun cu cinste în pămînt. SADOVEANU, O. VIII 250. Nevasta-l băgă-n pămînt și-l cinsti cu toate pomenile și toate rînduielile, cum e sorocul morților. ȘEZ. IX 70. ◊ Expr. A-i da cuiva de pomană = a dărui lucruri în amintirea unui mort cu speranța că astfel i se va mîntui sufletul. Ori mi-or da feciorii după moarte de pomană ori ba, mai bine să-mi dau eu cu mîna mea. CREANGĂ, A. 11. 3. (În expr.) De pomană = a) fără plată, pe degeaba; p. ext. foarte ieftin. Pămînt de pomană nu se află nicăieri. REBREANU, R. II 232. El le răspunde că sînt bune [merele], pentru plată, dar de pomană nu se dau. RETEGANUL, P. IV 70. Toate se vînd cu porția și porțiile-s mici de tot, ca de pomană. ALECSANDRI, T. I 313; b) fără temei, fără rost, fără scop, fără avantaj; zadarnic, nemotivat. Ei, la naiba, ia nu te mai mînia de pomană, cumnate. GALAN, Z. R. 201. Vapoarele care au stat, unele mai stau și azi, la Brăila, de pomană. REBREANU, R. I 47; c) dăruit pentru mîntuirea sufletului sau în amintirea morților. Să-l fi lăsat să se ducă în plata domnului cu struguri cu tot. Să le fie de pomană lor, neamului lui Eftimie. DUMITRIU, N. 223. – Pl. și: pomene (ȘEZ. VI 159, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 470). – Variantă: (regional) pomeánă (TEODORESCU, P. P. 168) s. f.

pománă s. f., g.-d. art. poménii; pl. poméni

pománă s. f., g.-d. art. poménii; pl. poméni

POMÁNĂ s. 1. v. parastas. 2. (BIS.) praznic, (înv. și reg.) prinos, (reg.) comând, comândare. (~ de după înmormântare.) 3. milă, milostivire, (înv. și pop.) milostenie. (Trăiește din ~ altora.)

POMÁNĂ s. v. amintire, chilipir, comemorare, datină, fel, obicei, pomenire, rânduială, sărbătorire, serbare, tradiție, uz, uzanță.

pománă (poméni), s. f. – 1. (Înv.) Memorie, amintire, comemorare. – 2. Mîncare oferită în memoria unui mort, după înmormîntare și după slujba de pomenire. – 3. Pîine împletită sau colac care se dă la înmormîntări. – 4. Colivă de înmormîntare care servește ca suport pentru pomul de înmormîntare. – 5. Obiect dăruit pentru iertarea păcatelor unui mort. – 6. Milostenie, binefacere. – 7. Chilipir, pleașcă. – Înv. pomeană. Mr. pumean, megl. pumeană. Sl. pomĕnŭ „memorie” (Miklosich, Slaw. Elem., 37; Cihac, II, 275; cf. Schneeweiss, REB, I, 166), cf. bg., sb. pomen „memorie”. Bg., sb., cr., rut. pomana „milostenie, binefacere” provine din rom. (Miklosich, Wander., 118; Berneker II, 49; Capidan, Raporturile, 193). Der. pomină (var. înv. pomenă), s. f. (memorie, faimă, zgomot), probabil din bg. pomjen (Scriban; după Tiktin și Cihac, deverbal de la pomeni); pomelnic, s. n. (listă cu numele morților; numele morților pomenite de preot în timpul slujbei de pomenire; litanie, înșiruire, poliloghie), din sl. pomĕnĭnikŭ, bg. pomenik cu l expresiv; pomeni, vb. (a aminti, a comemora; a menționa, a pronunța; a cita; a-și aminti; a-și deprinde auzul; a apuca o epocă trecută, a ține minte, a avea în minte; refl., a se păstra, a se ști, a avea memorie; refl., a avea cunoștință, a fi de la sine înțeles, a ști de cînd lumea; refl., a se lovi de, a da de, a surveni; refl., Trans. și Olt., a se trezi), din sl. pominati, pomĭnĕti (Miklosich, Lexicon, 621; Conev 111); pomeneală, s. f. (amintire; menționare; urmă, trăsătură); pomeneată (var. pom(i)neată, pom(i)nete), s. f. (bucată de pînză cu o lumînare și o monedă, care se dă de pomană la înmormîntări; colac de pomană), probabil din sl. pamętĭ „amintire” (Tiktin); pomenitor, s. f. (persoană care pomenește), sec. XVI, înv.; ne(mai)pomenit, adj. (fără asemănare, nemaiauzit); pominoc, s. n. (înv., dar, danie), din sl. pominikŭ „înmormîntare”; pomanagiu, s. m. (chilipirgiu, pleșcar); pomanagioaică, s. f. (chilipirgioaică); pomănui, vb. (a da de pomană); pomonoci, vb. (înv., a dedica).

POMÁNĂ ~éni f. rel. 1) Dar oferit pentru iertarea păcatelor, de sufletul celor morți sau de sănătatea cuiva; binefacere; milostenie. A lua de ~. ◊ De ~ a) în mod gratuit sau la un preț foarte mic; b) în zadar; degeaba. A cere de ~ a cerși. A face ~ cu cineva a-i face un bine cuiva; a ajuta pe cineva. A umbla după ~ a căuta să obțină avantaje nemeritate. De-a cui ~? pentru ce? la ce bun? Ca la ~ în număr mare. 2) Bun (aparținând unui decedat) ce se dăruiește la/după înmormântare. 3) Masă care se face după înmormântare sau după parastas. /<sl. pomĕnu

pomană f. 1. milostenie făcută în amintirea mortului (două colive, doi colaci, lămâi, mere, smochine și stafide): aleargă ca la pomană; 2. milostenie în genere: a cere de pomană; 3. milă: fă-ți pomană și nu mă arăta ISP. [Vechiu-rom. pomeană, amintire («peri pomeana lui cu sunet», Coresi) = slav. POMĬENŬ, aducere-aminte (bulg. POMANŬ, pomană]). ║ adv. de pomană, gratuit, zadarnic: a munci, a vorbi de pomană.

pománă f., pl. pomene și pomenĭ (vrom. pomeană, d. vsl. bg. pomĭenŭ, sîrb. pomen, amintire. Luat înapoi din limba rom. e sîrb. bg. rut. pomana. V. pamente). Vechĭ. Pomenire, comemorare. Azĭ. Comemorare făcută p. un mort orĭ p. mîntuirea sufletuluĭ tăŭ, cu care ocaziune se face un serviciŭ divin și se oferă săracilor mîncare, haĭne saŭ banĭ: Țipă coasa’n buruĭene Și se cară la pomene (P. P., 390). Fig. Iron. Ocaziune rară, chilipir: ce pomană! A face pomană, a face milostenie, a împărți săracilor colivă, colacĭ, mîncare, haĭne, banĭ ș. a. A-țĭ face pomană cu cineva, a te milostivi de el, a-l ajuta la mare nevoĭe. Fă-țĭ milă și pomană (vorbă obișnuită în gura cerșitorilor), îndură-te, nu mă lăsa. A alerga ca la pomană, a alerga ca la mare chilipir. A fi mîncat din pomana dracului, a fi spîn. A te lăți ca o pomană țigănească, a ocupa prea mult loc cu catrafusele tăle. De pomană, de sufletu morților, în amintirea morților saŭ p. mîntuirea sufletuluĭ tăŭ: a da de pomană (a dărui săracilor), a cere de pomană (a cere milă, a cerși), du-te draculuĭ de pomană! Fig. Fam. În zadar, fără folos: a munci, a vorbi de pomană.

pomană s. v. AMINTIRE. CHILIPIR. COMEMORARE. DATINĂ. FEL. OBICEI. POMENIRE. RÎNDUIALĂ. SĂRBĂTORIRE. SERBARE. TRADIȚIE. UZ. UZANȚĂ.

POMANĂ s. 1. panahidă, parastas, (reg.) prînz, rai. (Îi face ~ de 6 săptămîni.) 2. praznic, (înv. și reg.) prinos, (reg.) comînd, comîndare. (~ de după înmormîntare.) 3. milă, milostivire, (înv. și pop.) milostenie. (Trăiește din ~ altora.)

pomană Toate dicționarele noastre explică substantivul pomană ea provenind din v. sl. пomѣнъ. Dar cum se justifică schimbarea terminației și, implicit, a genului? Mi se pare neîndoielnic că pomană este un derivat postverbal format în românește de la pomeni (de fapt această explicație a fost indicată de G. Mihăilă, p. 146), așa cum avem sute de exemple: cătrană din cătrăni, dojană de la dojeni, goană de la goni, hîrjoană de la hîrjoni, pripoană de la priponi, zvoană de la zvoni, pentru a nu cita decît exemple provenite de la verbe în -ni. Ipoteza propusă găsește o confirmare în faptul ca pomană a fost împrumutat din română în sîrbă, bulgară și ucraineană.

pománă, pomene, s.f. – Dar, danie, ofrandă adusă/făcută cuiva și servind, potrivit moralei creștine, la iertarea păcatelor; milostenie, binefacere; (în expr.) a-și face pomană = a ajuta pe cineva, a face bine cuiva, a ierta pe cineva: „Bucălaie, năzdrăvană / Tu de mine fă-ți pomană” (Lenghel, 1962: 235-236). – Din sl. pomĕnŭ „memorie, aducere aminte” (Scriban; Miklosich, Cihac, cf. DER; DEX). Cuv. rom. > magh. pomána (Bakos, 1982).

pománă, pomene, s.f. – Dar, danie, ofrandă adusă/făcută cuiva și servind, potrivit moralei creștine, la iertarea păcatelor, la mântuirea sufletului; milostenie, binefacere; (în expr.) a-și face pomană = a ajuta pe cineva, a face bine cuiva, a ierta pe cineva: „Bucălaie, năzdrăvană / Tu de mine fă-ți pomană” (Lenghel 1962: 235-236). – Din sl. pomĕnŭ „memorie”; Cuv. rom. preluat în magh. (pomána) (Bakos 1982).

a arde gazul de pomană expr. a lenevi, a trândăvi

a sta la pomană expr. (la fotbal) a juca numai în atac, în poziție avansată; a nu participa la efortul colectiv al echipei; a nu sprijini apărarea proprie.

a-și răci gura degeaba / de pomană / de-a surda / în zadar expr. a vorbi fără folos, a insista zadarnic / fără rezultat.

la pomană expr. (la fotbal) în poziție avansată; în fața porții adverse.