POLIELÉU s. n. Cîntare bisericească (psalmii 134 și 135) la creștinii ortodocși. Spune-i c-am zis eu c-are slujbă mare și cu polieleu. CONTEMPORANUL, III 554. Pronunțat: -li-e-. – Variantă: poliléu s. n.

!polieléu (-li-e-) s. n., art. polieléul; pl. polieleie/polieléuri

polieléu s. n. (sil. -li-e-), art. polieléul; pl. poliéleie/poliéleuri

polieléu (polieléie), s. n. – Nume special dat psalmilor 134 și 135. – Var. polileu. Mgr. πολυέλεος „foarte milostiv”.

polieléu (polieléie), s. n. – Candelabru. Ngr. πολυέλαιος.

polieléu, polieléie, s.n. (înv.) candelabru.

polieleu n. termen bisericesc: nume dat la doi psalmi (134 și 135) ce se cântă la biserică. [Gr. mod.: lit. prea milostiv].

poleléŭ și poliléŭ și (maĭ vechĭ) polieléŭ n., pl. eĭe saŭ eurĭ (ngr. și vgr. polyéleos, foarte milostiv). Cîntarea din aintea liturghiiĭ la sărbătorile marĭ (numele psalmilor 134 și 135, dintre care în biserică se cîntă primu, ĭar în mînăstirĭ amîndouă): clopotu suna de poleleŭ.

polieléŭ, V. poleleŭ.

polieleu (Biz.) (< adj., gr. μολυέλεος [sc. φαλμός], „preamilostiv”), cântare al cărei text este alcătuit din psalmii1 134 și 135, care se cântă la utrenia* praznicelor și sfinților cu polieleu. Denumirea de p. provine de la cuvântul „milă” (ἔλεος), care se repetă des în psalmul 135 („că în veac este mila lui”: ὄτι εἰς τòν αἰῶνα τò ἔλεος αὐτοῦ). precum și de la faptul că în timpul acestei cântări toate candelele pline cu untdelemn (ἐλαία, ἔλαιον) sunt aprinse.