MĂRȘĂLUÍ, mărșăluiesc, vb. IV. Intranz. A se deplasa în marș; a mărșui. ♦ (Fam.) A face un drum lung, obositor. – Marș + suf. -ălui.

MĂRȘĂLUÍ, mărșăluiesc, vb. IV. Intranz. A se deplasa în marș; a mărșui. ♦ (Fam.) A face un drum lung, obositor. – Marș + suf. -ălui.

MĂRȘĂLUÍ, mărșăluiesc, vb. IV. Intranz. (Mai ales despre unități militare) A face un marș, a se deplasa în marș. înaintează pe drumul pe care, cu mii de ani în urmă, oștirile lui [Traian] au mărșăluit spre miazănoapte. BOGZA, C. O. 318. Trupele au mărșăluit zile și nopți, ajungînd istovite pe poziții. PAS, Z. III 38. De nopți întregi, prin pulberea uscată Și mai înecăcioasă decît fumul, Mărșăluim spre miazăzi. CAMIL PETRESCU, V. 16.

mărșăluí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mărșăluiésc, imperf. 3 sg. mărșăluiá; conj. prez. 3 să mărșăluiáscă

mărșăluí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mărșăluiésc, imperf. 3 sg. mărșăluiá; conj. prez. 3 sg. și pl. mărșăluiáscă

MĂRȘĂLUÍ vb. (MIL.) a mărșui, (reg.) a marșirui, a mărșuli. (Trupele ~.)

A MĂRȘĂLUÍ ~iésc intranz. 1) (mai ales despre militari) A merge în marș. 2) fam. (despre oameni) A merge militărește. 3) fam. A face un drum lung și obositor. /marș + suf. ~ălui

mărșăluĭésc și mărșuĭésc v. intr. (d. marș; rus. marširovátĭ, ung. marsolni, germ. marschieren). Merg în marș militar.

MĂRȘĂLUI vb. (MIL.) a mărșui, (reg.) a marșirui, a mărșuli. (Trupele ~.)