MANSÁRDĂ, mansarde, s. f. Încăpere sau ansamblu de încăperi locuibile, așezate imediat sub acoperiș (având tavanul și pereții oblici sau neregulați); etaj situat imediat sub acoperișul unei clădiri. – Din fr. mansarde.

MANSÁRDĂ, mansarde, s. f. Încăpere sau ansamblu de încăperi locuibile, așezate imediat sub acoperiș (având tavanul și pereții oblici sau neregulați); etaj situat imediat sub acoperișul unei clădiri. – Din fr. mansarde.

MANSÁRDĂ, mansarde, s. f. încăpere sau ansamblu de încăperi amenajate ca locuință sub învelitoarea unui acoperiș avînd de obicei tavanul și pereții oblici sau neregulați. A urcat scările unui etaj, al doilea, al treilea, pînă la mansardă. C. PETRESCU, A. 330. Am stat la mansardă o lună. De-acolo, de sus, de la geam Priveam ca la teatru. TOPÎRCEANU, P. 163. În mansarda lui, mereu, Sărăcia e stăpînă. MACEDONSKI, O. I 201.

mansárdă s. f., g.-d. art. mansárdei; pl. mansárde

mansárdă s. f., g.-d. art. mansárdei; pl. mansárde

MANSÁRDĂ s. (glumeț) cucurigu. (Locuiește la ~.)

MANSÁRDĂ s.f. Ultimul etaj al unei case, așezat sub acoperiș, cu tavanul înclinat și amenajat ca locuință. [< fr. mansarde, cf. Mansard, arhitect francez].

MANSÁRDĂ s. f. etaj situat sub acoperiș, cu tavanul înclinat și amenajat ca locuință. (< fr. mansarde)

MANSÁRDĂ ~e f. 1) Încăpere de locuit situată direct sub acoperișul unei case. 2) Etaj aflat sub acoperiș. /<fr. mansarde

mansardă f. cameră sub acoperișul unei case (= fr. mansarde).

*mansárdă f., pl. e (fr. mansarde, d. numele arhitectuluĭ Mansard [† 1666]). Cameră în podu uneĭ case.

MANSARDĂ s. (glumeț) cucurigu. (Locuiește la ~.)

a fi mobilat la mansardă expr. a avea o cultură generală solidă, a fi școlit / învățat.

a-și face mansarda expr. a urma un tratament dentar.

mansardă, mansarde s. f. cap.