MÂNZ, mânji, s. m. 1. Puiul (de sex masculin al) iepei. ◊
Expr. A umbla ca mânzul după iapă sau
a merge (ori
a se ține) mânz (după cineva) = a se ține pretutindeni după cineva, a nu se dezlipi (de cineva), a se ține scai (de cineva). ♦ (
Reg.) Puiul măgăriței.
2. (
Fam.) Epitet dat unui copil sau unui tânăr (zburdalnic, plin de vioiciune). –
Cf. alb. mës. MÂNZ, mânji, s. m. 1. Puiul (de sex masculin al) iepei. ◊
Expr. A umbla ca mânzul după iapă sau
a merge (ori
a se ține) mânz (după cineva) = a se ține pretutindeni după cineva, a nu se dezlipi (de cineva), a se ține scai (de cineva). ♦ (
Reg.) Puiul măgăriței.
2. (
Fam.) Epitet dat unui copil sau unui tânăr (zburdalnic, plin de vioiciune). –
Cf. alb. mës. MÎNZ, mînji, s. m. 1. Puiul iepei (pînă la un an);
p. ext. pui de măgar.
Gîndul îi era la fel de ușor și de sprinten ca și mișcările, și-i plăcea să se joace ca unui mînz de cîteva săptămîni care scapă pe cîmp. DUMITRIU, N. 148.
Ea-l pune să-și aleagă, drept răsplată, un mînz. EMINESCU, N. 18.
Printre copitele zglobiilor mînji ce pasc in erghelii se strecoară pitpalacul limbareț. ODOBESCU, S. III 160. ◊
Expr. A umbla ca mînzul (
după iapă sau
a merge (ori
a se ține)
mînz (după cineva) = a se ține scai (după cineva), a nu se dezlipi (de cineva).
Mergem. Ei doi înainte, eu după ei, mînz. STANCU, D. 198.
A bate (sau
a umbla)
calea mînzului = a umbla fără rost și fără folos, a se obosi zadarnic.
2. Fig. (Familiar, ca termen de alintare) Copilandru, tînăr (plin de viață).
Așa, mînzule, bravo, a fost bine. PAS, Z. I 269. –
Pl. și: (rar)
mînzi (CAMILAR, N. I 300, CREANGĂ, A. 10).
mînz (mấnji), s. m. –
1. Căluț, măgăruș, cîrlan. –
2. Băiat, flăcău. –
3. Fibrele de la urzeală care nu intră în pieptenele războiului. –
Mr. mîndzu, megl. mǫndz. Probabil de la un iliric *
mandus sau *
manzus, corespunzător
lat. mannus „căluț, ponei”,
cf. mesap. Jupiter Menzana căruia i se sacrificau caii,
alb. mës, pl. mëzë, sard. mandzu, it. manzo „vițel” (Meyer 276; Philippide, II, 723; Tiktin; REW 5298; Rosetti, II, 58 și 119; H. Krahe,
Die Sprache der Illyrier, I, Wiesbaden 1955, 103; Battisti, III, 2357). Pentru originea ilirică a
lat. mannus, cf. Meillet (înainte se considera de origine celtică,
cf. Treimer,
Mitt. Wien, I, 311; după Thurneysen,
Keltoromanisches, 32, schimbul
nn ›
nd ar fi celtic, ipoteză puțin sigură). Origine dacică (Hasdeu,
Col. lui Traian, 1877, 522), anterior
indoeurop. (Lahovary 334) sau
lat. (*
mandus, din
mandĕre „a mesteca”, Pușcariu 1092), nu par probabile. Sensul primitiv al lui *
mandus pare să fi fost „înțărcat”,
cf. basc. mando „catîr” și „sterp”,
sp. mañero „sterp” (Corominas, III, 251).
Der. mînză, s. f. (iapă, măgăriță);
mînzat, s. m. (tăuraș);
mînzată, s. f. (
Maram., vacă fără vițel de lapte);
mînzăți, vb. (despre vaci, a rămîne fără vițel);
mînzățiș, s. n. (turmă tînără);
mînzălău, s. m. (tăuraș;
s. n., fibră care nu intră în pieptenele războiului);
mînzare, s. f. (oaie mulgară);
mînzărar, s. m. (despărțitură a tîrlei, în care se închid oile cu lapte;
s. m., cioban);
mînzesc, adj. (propiu mînjilor);
mînzește, adv. (ca mînjii, se zice despre un rîs forțat, în care se arată dinții);
mînzoc (
var. Bucov.,
mînzac),
s. m. (cal tînăr);
mînzulică, s. f. (joc de ajun);
mînzărărit, s. n. (rație de caș ce se include în plata anuală a unui mînzărar). – Din
rom. mînzare provine
bg. mandzara (Capidan,
Raporturile, 208); și probabil din
mînzat, alb. mëzat (Philippide, II, 723).