Dicționare ale limbii române

21 definiții pentru lăută

alăútă sf vz lăută
ALĂÚTĂ s. f. v. lăută.
LĂÚTĂ, lăute, s. f. Instrument muzical cu coarde asemănător cu cobza; p. gener. instrument muzical cu coarde. [Var.: alăútă s. f.] – Din tc. lâuta, ngr. laúto.
ALĂÚTĂ s. f. v. lăută.
LĂÚTĂ, lăute, s. f. Instrument muzical cu coarde asemănător cu cobza; p. gener. instrument muzical cu coarde. [Var.: alăútă s. f.] – Din tc. lâuta, ngr. laúto.
ALĂÚTĂ s. f. v. lăută.
LĂÚTĂ, lăute, s. f. Instrument muzical cu coarde, cu cutia de rezonanță bombată și cu gîtul îndoit; p. ext. nume generic pentru instrumentele cu coarde. Hai, lăută, voinicește Înflorește-ți struna, Pentru chiotul ce crește Să-i mai zicem una! DEȘLIU, G. 18. Cîntecul recruților începu a se revărsa din lăută mai lămurit. SANDU-ALDEA, D. N. 195. – Pronunțat: lă-u-. – Variantă: alăútă (SADOVEANU, O. I 74, ISPIRESCU, L. 237, CARAGIALE, O. III 67) s. f.
ALĂÚTĂ s. f. v. lăută.
lăútă s. f., g.-d. art. lăútei; pl. lăúte
lăútă s. f., pl. lăúte
LĂÚTĂ s. v. scripcă, vioară, violină.
LĂÚTĂ s. v. luth.
lăútă (-te), s. f. – Instrument muzical. – Var. alăută. Tc. lauta, din arab. al ’ūd (T. Papahagi, GS, VII, 294), cf. ngr. λαοῦτο, bg. lauta, alb. lavut, it. liuto (calabr. lautu), fr. luth, sp. laud, port. alaude, germ. Laute. Der. lăutar, s. m. (muzicant țigan, violonist etc.; trîntor, bărzăun), cu var. alăutar, (a)lăutaș; lăutăreasă, s. f. (nevastă de muzicant; dans specific); lăutăresc, adj. (caracteristic lăutarilor); lăutărește, adv. (ca lăutarii; după ureche, fără să fi învățat muzică). Din rom. provin țig. labutaris „muzicant, violonist” și probabil bg. lautar (Capidan, Raporturile, 232).
LĂÚTĂ ~e f. 1) Instrument muzical cu coarde, cu gâtul încovoiat și cutia de rezonanță foarte bombată. 2) Orice instrument muzical cu coarde. /<turc. lâuta, ngr. lauta
alăută f. V. lăută: fluere, chitări, alăute, buciume. ISP.
lăută f. instrument muzical introdus în Europa de cruciați: lăuta a cedat locul cobzei. [În Tr. și làută = săs. LAUTE: pe lângă muzica turcească a Curții și a oștirii, era și o muzică nemțească compusă din lăutari, sași și țigani].
alăutár, -áș, alăútă, V. lăut-.
lăútă f., pl. e (probabil, nu d. ar. ûd, art. al-ûd, ci d. sas. germ. laute, mgerm. lûte, de unde vine și it. liúto, leúto și liúdo, pv. laüt, vfr. leut, nfr. luth, sp. laud, pg. alaúde, ngr. turc. bg. laúta, ngr. și laúto: pol. lutnia, rut. rus. lĭútnĕa; rut. și lavúta [d. rom.]. Papahagi, VR. 1912, 4, 88). Vechĭ. Un fel de vioară cu doŭă saŭ treĭ coarde (Stam. 187) pe care, în loc de arcuș, le atingea o rotiță pe care o învîrteaĭ cu mîna dreaptă, ĭar cu stînga călcaĭ pe coarde (fr. vielle). Maĭ pe urmă, vioară obișnuită. Pe lîngă muzica turcească a domnuluĭ, era și una germană compusă din Sașĭ și Țiganĭ. Maĭ vechĭ și alăută, ca lămîĭe-alămîĭe. În Ban. Trans. láută. V. cobză, teorbă și doĭnă.
U s. (MUZ.) luth.
u s. v. SCRIPCĂ. VIOARĂ. VIOLINĂ.
ALĂUTA ROMÂNEASCĂ, supliment literar al revistei „Albina românească”. Apărut la Iași, cu intermitențe, între 1837 și 1838, sub conducerea lui Gh. Asachi, și, ulterior, a lui M. Kogălniceanu.

lăută definitie

lăută dex

Intrare: lăută
alăută
lăută substantiv feminin