italian definitie

22 definiții pentru italian

ITALIÁN, -Ă, italieni, -e, s. m., adj. 1. S. m. Persoană care face parte din populația Italiei sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Italiei sau italienilor (1), privitor la Italia ori la italieni; italienesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba italiană. [Pr.: -li-an] – Din it. italiano.
ITALIÁN, -Ă, italieni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Italiei sau este originară din Italia. 2. Adj. Care aparține Italiei sau populației ei, privitor la Italia sau la populația ei; italienesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba italiană. [Pr.: -li-an] – Din it. italiano.
ITALIÁN1, italieni, s. m. Bărbat care face parte din populația de bază a Italiei sau este originar din Italia. – Pronunțat: -li-an.
ITALIÁN2, -Ă, italieni, -e, adj. Provenit din Italia; propriu Italiei sau locuitorilor ei. Limba italiană. Arta Renașterii italiene. – Pronunțat: -li-an.
italián (-li-an) adj. m., s. m., pl. italiéni (-li-eni); adj. f. italiánă, pl. italiéne
italiánă (limbă) (-li-a-) s. f., g.-d. art. italiénei (-li-e-)
italián s. m., adj. m. (sil. -li-an), pl. italiéni (sil. -li-eni); f. sg. italiánă, pl. italiéne
italiánă (limba) s. f. (sil. -li-a-), g.-d. art. italiénei (sil. -li-e-)
ITALIÁN s., adj. 1. s. (fam.) macaronar. 2. adj. italienesc. (Marfă ~.)
ITALIÁNĂ s. italiancă.
ITALIÁN, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Italia. II. adj. care aparține Italiei sau italienilor. ♦ artă ~ă = artă dezvoltată pe teritoriul Italiei, pe baza tradiției atât a artei romane, cât și a celei paleocreștine și bizantine. ◊ (s. f.) limbă romanică vorbită de italieni. (< it. italiano)
italián (italiánă), adj.1. Care face parte din populația de bază a Italiei. – 2. Care aparține Italiei. – Var. (pop.) italian, (înv.) ital. It. italiano, și înainte (sec. XVII) din lat. italus. – Der. italian, s. m.; italiancă, s. f.; italienesc, adj. (italian); italienește, adv. (în limba italiană); (i)talienie, s. f. (înv., limba italiană); italienism, s. n.
ITALIÁN1 ~ánă (~éni, ~éne) Care aparține Italiei sau populației ei; din Italia. [Sil. -li-an] /<it. italiano
ITALIÁN2 ~éni m. Persoană care face parte din populația de bază a Italiei sau este originară din Italia. [Sil. -li-an] /<it. italiano
ITALIÁNĂ f. mai ales art. Limba italienilor. /<it. italiano
italian a. ce ține de Italia modernă. ║ m. locuitor de acolo.
*italián, -că s., pl. ienĭ, ience. Locuitor din Italia. Adj. -ian, -iană, pl. ienĭ, iene (rar iane): limba italiană. – Pop. Talian (sîrb. Talijan, turc. Talian, alb. Talĭan, ung. Talián d. ven. Taliano, sic. Talianu). – În cronicĭ și Ital (ngr. Italós). V. broscar.
ITALIAN s., adj. 1. s. (fam.) macaronar. 2. adj. italienesc. (Marfă ~.)
ITALIA s. italiancă.
ITALIÁN, -Ă s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca națiune în Pen. Italică. I. mai trăiesc în S.U.A., Franța, Elveția, Germania, Belgia, Marea Britanie, Canada, Brazilia, Venezuela, Argentina, Australia ș.a. De religie creștină (catolici). ♦ Persoană care aparține acestui popor sau este originară din Italia. 2. Adj. Care aparține Italiei sau italienilor (1), referitor la Italia sau la italieni. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-europeană din grupul italo-romanic vorbită de italieni; prezintă diferențe dialectale foarte mari. Limba literară are la bază dialectul toscan (impus de mari scriitori ca Dante, Petrarca, Boccaccio). Alfabet latin. Limba oficială în Italia, Elveția, San Marino, Vatican. Limbă de cultură în Malta. ◊ Arta i. = artă dezvoltată pe teritoriul Italiei. Cuprinde în procesul ei de formare atât tradiția artei romane, cât și a artei paleocreștine și bizantine. Din sec. 11, în arhitectură se creează, în tradiția artei bizantine și în stil romanic, monumente importante (Milano, Pisa), în timp ce în stil gotic întâmpină rezistență, manifestându-se mai mult în decorație (Orvieto, Milano). Sculptura sec. 13 este dominată de Nicola Pisano. Pictura se desprinde treptat de sub influența bizantină, prin pictorii sienezi: Cimabue, Duccio di Buoninsegna, Simone Martini și îndeosebi prin Giotto. Un moment culminant al artei italiene îl constituie Renașterea (sec. 15 și 16). În arhitectură, F. Brunelleschi, Michelozzo și L.B. Alberti definesc preferințele epocii pentru simplitate, proporționalitate, simetrie. Bramante, Michelangelo, Palladio creează mari edificii și ansambluri arhitectonice. În sculptură, personalitățile dominante sunt J. della Quercia, Ghilberti, Donatello, Verrocchio, Michelangelo, iar în sec. 16, Cellini. În pictură, alături de frescă se dezvoltă tehnica picturii în ulei. Cei mai de seamă reprezentanți ai picturii Renașterii sunt, în sec. 15, Uccello, Masaccio, Piero della Francesca, Antonello da Messina, Giovanni Bellini, Mantegna, Botticelli, Ghirlandaio, iar în sec. 16 Leonardo da Vinci, Rafael, Correggio, Tiziano, Tintoretto, Veronese. Către mijlocul sec. 19 apare manierismul. În 1585, la Bologna, ia ființă prima academie de pictură. Sec. 17-18 sunt dominate de stilul baroc, Roma devenind principalul centru artistic. În arhitectură sunt reprezentativi Borromini, Bernini (care este și sculptor); pictura se dezvoltă sub influența lui Caravaggio și a Școlii Bologneze (Carracci, Guido Reni). Veneția devine, în sec. 18, principalul centru de cultură (Canaletto, Tiepolo, Guardi). La sfârșitul sec. 18 și începutul sec. 19, se impune neoclasicismul, ilustrat în sculptură de Canova. După 1860, apar curente înnoitoare (macchiaioli). În pictura sec. 20 se remarcă Modigliani, apar futurismul (N. Boccioni, C. Carrà, G. Severni) și pictura metafizică. Figuri reprezentative ale artei i. după cel de-al doilea război mondial: G. Morandi, E. Prampolini, M. Campigli, G. de Chirico, R. Guttuso, G. Manzù, M. Marini, iar în arhitectură P.L. Nervi, G. Ponti. În ultimele decenii, arta i. a cunoscut o deosebită înflorire și diversificare. În arhitectură s-au afirmat P. Portoghezi, A. Rossi, V. Gregotti, G. Anlenti, R. Piano. În sculptură s-au impus A. și G. Pomodoro, P. Consagra, M. Mertz, F. Melotti, G. Paolini, M. Ceroli, P. Pascali, N. Carrino etc. În pictură, abstracționismul, reprezentat în special de E. Vedora, R. Vespignani, G. Santomaso, utilizează noi limbaje: cel informal (A. Burri, R. Crippa), cromatic (P. Dorazio) sau al expresionismului suprarealist (E. Baj). Se afirmă în egală măsură arta cinetică (B. Murani, E. Mari), arta figurativă într-o nouă ipostază (A. Recarcati, M. Pistolelto), arta pop (M. Schifano), arta săracă (caracterizată prin simplitatea elementelor folosite) ș.a. Caracteristic anilor ’80 și ’90 este subiectivismul, tematica abordată fiind analizată numai din punct de vedere artistic și al personalității creatoare a artistului. De remarcat rafinamentul stilistic al design-ului (M. Zanuso, E. Gottsass, V. Magistretti).
RĂZBOAIELE ITALIENE (1494-1559), denumire a războaielor purtate între Franța, pe de o parte, și Spania și Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, pe de altă parte, pentru supremație în Pen. Italică, iar apoi în V Europei. Conflictul a avut loc mai multe perioade, în care succesele au alternat de o parte și de alta. Terminat prin Pacea de la Cateau-Cambrésis (1559), care a marcat instaurarea hegemoniei spaniole în V Europei.
ITALIÁNĂ s. f. (cf. it. italiano): limbă romanică din grupul central, vorbită în Italia (Peninsula Italică, Sicilia și Sardinia) de peste 50 de milioane de oameni; în nordul Corsicei, în cantonul elvețian Ticino, pe litoralul francez al Mării Mediterane, în S.U.A., în Argentina, în Tunisia etc. Este limba oficială a Italiei și una dintre cele patru limbi oficiale ale Elveției. Spre deosebire de celelalte limbi romanice, i. posedă consoane geminate, a căror opoziție cu cele simple creează diferențe de sens (fato „soartă” – fatto „făcut”; calo „coborâre” – callo „bătătură” etc.). De asemenea, i. se remarcă prin posibilitățile ei inepuizabile în derivarea cu sufixe și prin libertatea de construire a frazelor. Vocabularul ei este mai apropiat de cel latin (este singura limbă romanică formată în „patria romanilor”, limbă cu foarte multe împrumuturi savante din latină). Istoria limbii i. cuprinde trei perioade: a) italiana veche (între secolele al IX-lea – al XIII-lea) caracterizată printr-o puternică fărâmițare dialectală (transmisă celorlalte faze), prin dialecte literare de mare prestigiu (menținute până azi), prin folosirea ei în poezia siciliană a secolului al XIII-lea: Carta Capuana (960); b) italiana medie (între sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul secolului al XIX-lea), caracterizată prin înlocuirea treptată a limbii latine cu i., într-un proces de unificare lingvistică în jurul dialectului literar cu cel mai mare prestigiu – cel toscan (florentin) -, oferit ca model al unei limbi literare unice pe întreaga Italie de către marii poeți prerenascentiști – Dante Alighieri (în Divina Comedia), Petrarca și Boccaccio; prin perfecționarea limbii literare i. de către marii scriitori ai Renașterii – Torquato Tasso, Machiavelli, Ariosto etc. – și prin apogeul atins de toscana literară în operele lui Manzoni; c) italiana modernă (între secolul al XIX-lea și al XX-lea), caracterizată prin deplasarea bazei dialectale a limbii literare de la dialectul toscan (florentin) la exprimarea caracteristică Romei și împrejurimilor sale. I. dispune de trei mari grupuri dialectale: în nord – la granița Italiei cu Franța – dialectele galo-italiene, printre care se remarcă cel ligurian, piemontez, lombard și genovez, în centru, cel toscan, marchizan, úmbric, roman și corsican, în sud, cel abruzzez, napolitan, apulian, calabrez și sicilian. Diferențele dialectale sunt uneori atât de mari, încât un vorbitor din sud nu se înțelege cu unul din nord. Asupra i. s-au exercitat mai multe influențe (în special în vocabular): în evul mediu, influența arabă (prin intermediul Siciliei), influența spaniolă, influența provensală și influența franceză (acestea două din urmă fiind cele mai puternice). Vocabularul i. s-a îmbogățit și cu termeni germanici și germani, rămași în nordul Italiei (de la triburile de cuceritori din secolul al VI-lea și de la stăpânitorii austrieci din epoca modernă). Existența în limba română a unor cuvinte de origine italiană i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență italiană asupra limbii române (v. influénță).

italian dex

Intrare: italian (adj.)
italian 1 adj. adjectiv
  • silabisire: -li-an