IMN, imnuri, s. n. Cîntec de laudă, adesea cu caracter festiv sau ocazional, compus pentru preamărirea unei idei, a unui eveniment etc. Impresia de vară o dă Coșbuc în acest imn [Vara] prin cîteva trăsături, alese cu un superior simț artistic din diversitatea aspectelor naturii. IBRĂILEANU, S. 137. Un lung caic de abanos În aur prelucrat, Cu imnuri din Coran frumos Pe margine săpat. ALECSANDRI, P. A. 67. ◊ (Poetic) Cîntă ciocîrliile Imn de veselie; Fluturii cu miile Joacă pe cîmpie. IOSIF, P. 61. Imnul tăcerii neturburate se înălța de pretutindeni. HOGAȘ, M. N. 180. Voi ați cîntat cu glas fierbinte Naturii calde imnuri sfinte. COȘBUC, P. I 90. ♦ Cîntec solemn adoptat ca simbol al unității de stat sau de clasă. Imn național. ▭ În acordurile imnului R.P.R. și ale imnului U.R.S.S. s-a înălțat gloriosul pavilion sovietic. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2796. - Pl. și: (învechit) imne (NEGRUZZI, S. I 206).

imn s. n., pl. ímnuri

IMN s. 1. v. odă. 2. (BIS.) tropar.

IMN s.n. Cântec de laudă festiv sau ocazional. ♦ Poezie lirică în care este preamărit un erou, un eveniment etc. ♦ Cântec solemn care reprezintă simbolul unității de stat sau de clasă. [Pl. -nuri, -ne. / cf. fr. hymne, lat. hymnus, gr. hymnos].

IMN s. n. 1. (în Grecia antică) poezie, cântec solemn în care erau preamăriți zeii sau eroii legendari. ◊ specie a liricii cetățenești în care e celebrat un erou, un eveniment deosebit etc. ◊ cântec solemn care reprezintă simbolul unității de stat sau de clasă. 2. cântec de laudă festiv sau ocazional; (p. ext.) cântec religios de slăvire a divinității. (< fr. hymne, lat. hymnus, gr. hymnos)

*imn n., pl. urĭ și e (vgr. ῾ýmnos). Cîntec în onoarea unuĭ zeŭ saŭ unuĭ eroŭ: un imn luĭ Apóline, imnu luĭ Garibaldi. Cîntec de laudă în biserica creștinească.

IMN s. 1. (LIT., MUZ.) odă. 2. (BIS.) tropar.