Dicționare ale limbii române

14 definiții pentru hăbăuc

HĂBĂÚC, -Ă, hăbăuci, -ce, adj. (Reg.; adesea substantivat) Năuc, buimac, zăpăcit; p. ext. prost; nebun. ◊ Expr. (Adverbial) A o lua (sau a umbla) hăbăuca = a porni la întâmplare, fără o țintă precisă, a o lua razna. – Contaminare între magh. dial. habóka și năuc.
HĂBĂÚC, -Ă, hăbăuci, -ce, adj. (Reg.; adesea substantivat) Năuc, buimac, zăpăcit; p. ext. prost; nebun. ◊ Expr. (Adverbial) A o lua (sau a umbla) hăbăuca = a porni la întâmplare, fără o țintă precisă, a o lua razna. [Formă gramaticală: (adverbial, în expr.) hăbăuca] – Contaminare între magh. dial. habóka și năuc.
HĂBĂÚC, -Ă, hăbăuci, -e, adj. (Mold., Transilv.; adesea substantivat) (Om) năuc, buimac, zăpăcit; p. ext. țicnit, prost. Se uita hăbăuc în juru-i și-și simțea picioarele curmate din genunchi. PAS, L. I 30. Ceasuri întregi umbla ca un hăbăuc prin cocioaba lui și cerceta lucrurile rămase pe urma celei ce fugise. SADOVEANU, O. III 581. Muierea era foarte isteață... iar bărbatul era un hăbăuc ca vai de el. RETEGANUL, P. I 1. (Expr.) A o lua (sau a umbla) hăbăuca = a o lua razna, a hoinări. În sărbători o luam hăbăuca prin cele sate, pe unde știam că se fac hori. CREANGĂ, A. 104.
hăbăúc (reg.) adj. m., pl. hăbăúci; f. hăbăúcă, pl. hăbăúce
hăbăúc adj. m., pl. hăbăúci; f. sg. hăbăúcă, pl. hăbăúce
HĂBĂÚC adj. v. amețit, buimac, buimăcit, năuc, năucit, tâmpit, zăpăcit.
HĂBĂÚC adj., s. v. bleg, nătăfleț, nătărău, nătâng, neghiob, nerod, netot, prost, prostănac, stupid, tont, tontălău.
hăbăúc (hăbăúcă), adj. – Prost, tont, nătîng. Mag. habóka, cu finalul alterat de încrucișarea cu năuc (DAR). După Cihac, II, 133, din sl. gybŭkŭ „flexibil”. – Der. hăbăuci, vb. (a prosti); hăbăucie, s. f. (prostie).
HĂBĂÚC ~că (~ci, ~ce) și substantival pop. 1) Care nu poate judeca limpede fiind într-o stare de tulburare temporară; buimac; năuc; zăpăcit. 2) (despre persoane și despre manifestările lor) Care vădește lipsa de inteligență; prost; neghiob; tont; nătărău; nătâng; netot. /<ung. habóka
hăbăuc a. tâmpit: bărbatul era un hăbăuc. [Ung. HABOKA, țicnit, cu finala influențată de sinonimul năuc]. ║ adv. ca un hăbăuc: îl lăsă hăbăuc ISP.; hăbăuca, de arazna: în sărbători o luam hăbăuca prin cele sate CR.
hăbăúc, -ă adj. (var. din haboca, supt infl. luĭ năuc, dar rudă și cu hapca. Evoluțiunea semantică e „a apuca, apucat, zăpăcit”). Trans. Mold. Zăpăcit, zăpăuc, ghergheteag. Adv. A umbla hăbăuca, a umbla zăpăcit. Cu hăbăuca (Doĭna, 1, 226), cu sila, cu haboca.
hăbăuc adj. v. AMEȚIT. BUIMAC. BUIMĂCIT. NĂUC. NĂUCIT. TÎMPIT. ZĂPĂCIT.
hăbăuc adj., s. v. BLEG. NĂTĂFLEȚ. NĂTĂRĂU. NĂTÎNG. NEGHIOB. NEROD. NETOT. PROST. PROSTĂNAC. STUPID. TONT. TONTĂLĂU.
hăbăúc, -ă, hăbăuci, -e, adj. – 1. Zăpăcit, buimac, năuc. 2. (prin exten.) Prost, tont. – Contaminare între magh. dial. habóka și năuc (Șăineanu, Scriban, DER, DEX); din magh. haboka (MDA).

Hăbăuc dex online | sinonim

Hăbăuc definitie

Intrare: hăbăuc
hăbăuc adjectiv