gaiță1 sf [At: ALECSANDRI, T. 941 / P: ga-i~ / V: ~ică / Pl: ~țe, (înv) ~ți / E: ns cf bg галика, scr galica] 1 Pasăre înrudită cu corbul, de mărimea unei ciori, cu un penaj brun-roșcat, dungi albastre și negre pe aripi, coadă neagră, care poate imita sunete scoase de alte păsări Si: (reg) galiță, ghindariu, machiaș, matieș, zaică, zaiță, zăicoi (Garrulus glandarius). 2 (Pfm; îe) A se ține ~ de (sau după) cineva A se ține scai de cineva. 3 (Îe) Tacă-ți ~ța Tacă-ți gura. 4 (Fig; fam) Femeie care vorbește mult și fară rost. 5 (Reg; fig) Femeie subțire, cu corp șerpuitor. 6 (Orn; reg) Uliu. 7 (Orn; îc) ~ de munte Alunar (Nucifraga caryocatactes). 8 (Orn; îc) ~ vânătă Dumbrăveancă. 9 (Pop) Trăgător al cleștelui de scos cercuri.

GÁIȚĂ, gaițe, s. f. 1. Pasăre înrudită cu corbul, de mărimea unei ciori, cu penajul brun-roșcat, cu dungi albastre și negre pe aripi, cu coada neagră, care poate imita sunetele scoase de alte păsări (Garrulus glandarius). ◊ Gaiță de munte = alunar. 2. Epitet dat unei persoane care vorbește mult și fără rost. [Pr.: ga-i-] – Cf. bg., sb. galica.

GÁIȚĂ, gaițe, s. f. 1. Pasăre înrudită cu corbul, de mărimea unei ciori, cu penajul brun-roșcat, cu dungi albastre și negre pe aripi, cu coada neagră, care poate imita sunetele scoase de alte păsări (Garrulus glandarius). ◊ Gaiță de munte = alunar. 2. Epitet dat unei persoane care vorbește mult și fără rost. [Pr.: ga-i-] – Cf. bg., scr. galica.

GÁIȚĂ2, gaițe, s. f. 1. Pasăre înrudită cu corbul, cu penajul frumos colorat; poate imita sunetele scoase de diferite păsări (Garrulus glandarius). Vorbești și tu ca gaița, ce prinzi de la tat’ tu. V. ROM. septembrie 1953, 166. Îl înhățase drăcoaica cu ghearele ca o gaiță spurcată și nu-l slăbea nici cît ai da în cremene. ISPIRESCU, L. 212. Gaița ce imitează orice sunete bizare. ALECSANDRI, P. A. 125. ◊ Expr. A se ține gaiță de (sau după cineva) = a se ține scai de (sau după) cineva. Și vai de capul lor, că se ține gaiță după dînșii, stă ziua toată în piață, ca să vază cum datornicii lui adună banii. SLAVICI, N. 282. ◊ Compus: gaiță-de-munte = alunar (II 1). 2. Fig. (Familiar) Femeie căreia nu-i mai tace gura. V. caragață. Mă vîr printre fete, ca un diavol mă vîr. Gaițele, scai pe soră-mea... îi pun rochia ei albă de mireasă. STANCU, D. 179. L-o scos din minte gaița cea de cucoana Caliopi. ALECSANDRI, T. I 338. – Pronunțat: ga-i-.

gáiță (ga-i-) s. f., g.-d. art. gáiței; pl. gáițe

gáiță s. f. (sil. ga-i-), g.-d. art. gáiței; pl. gáițe

GÁIȚĂ s. (ORNIT.) 1. (Garrulus glandarius) (Bucov.) galiță, ghindar, (Transilv.) matieș, (Transilv. și Ban.) zaică, (Transilv.) zăicoi. 2. gaiță-de-munte (Nucifraga caryocatactes) = alunar, (Mold. și Bucov.) nucar.

GÁIȚĂ s. v. flecară, gaz, guralivă, limbută, palavragioaică, petrol, lampant, vorbăreață.

GÁIȚĂ ~e f. 1) Pasăre sedentară de talie medie, cu penaj pestriț, viu colorat, care poate imita sunetele scoase de alte păsări. * ~ de munte pasăre de munte sedentară, cu cioc puțin încovoiat spre vârf, cu coadă lungă și cu penaj negru (care se hrănește cu alune, ghindă, semințe de conifere etc.); alunar; nucar. 2) fig. fam. Persoană, mai ales femeie, care vorbește mult și fără rost. [Sil. ga-i-] /Din gaie

gàiță f. 1. pasăre cântâtoare și isteață, se deprinde a rosti vorbe (Garrulus glandarius): gaița ce imitează orice sunete bizare AL. 2. fig. toacă-gură. [Vechiu-rom. gaică, dintr’un primitiv *gaie = lat. vulg. GAIA, gaiță]. V. gaie.

1) gáiță f., pl. e (var. din gáliță [care vsl. înseamnă „ceŭcă”, o pasăre înrudită cu gaița] supt infl. luĭ gaĭ, negru. Înrudite: alb. galĭa, corb, și ngr. gáila, gaiță). Un fel de coțofană cafenie (gárrulus glandarius), cu pene albastre pestrițe la aripĭ și care se deprinde să articuleze sunete (se numește și ghindar). Fig. Persoană vorbăreață și cicălitoare. Gaiță de munte, o pasăre numită și alunar (nucifraga caryocatáctes).

GAIȚĂ s. (ORNIT.) 1. (Garrulus glandarius) (Bucov.) galiță, ghindar, (Transilv.) matieș, (Transilv. și Ban.) zaică, (Transilv.) zăicoi. 2. gaiță-de-munte (Nucifraga caryocatactes) = alunar, (Mold. și Bucov.) nucar.