FÚGĂ1, fugi, s. f. 1. Deplasare cu pași mari și repezi; alergare, goană. ◊ Loc. adv. Din (sau în) fugă sau (reg.) de-a fuga = în timp ce fuge, fugind; p. ext. în grabă, în treacăt, fără o examinare mai atentă. Pe fugă = repede, grăbit. Cu fuga = imediat, fără amânare. În fugă (sau în fuga) mare = fugind foarte repede. În fuga calului (sau cailor) = în galop. Într-o fugă = fugind tare și fără oprire. ◊ Expr. A pune (sau a lua) pe cineva pe (sau la) fugă = a goni, a alunga, a fugări. A o lua (sau a o rupe) la fugă sau a o rupe de-a fuga = a porni în goană. A (o) ține numai (într-)o fugă = a alerga întruna, fără întrerupere. O fugă (bună de cal) = o distanță nu prea mare, cât poate fugi, fără oprire, un om sau un cal. ♦ (Adverbial; în forma fuga) Repede, degrabă. 2. Părăsire grabnică (și uneori pe ascuns) a unui loc pentru a scăpa de o constrângere sau de o primejdie. 3. (Min.) Înclinare spre axa galeriei a montanților unei armături sau ai unui cadru în formă de trapez. – Lat. fuga.

FÚGĂ2, fugi, s. f. Gen și formă muzicală polifonică pe două sau mai multe voci, constând în expunerea imitativă a una, două sau, mai rar, trei teme după un plan tonal-armonic precis. – Din it. fuga.

FÚGĂ2, fugi, s. f. Formă muzicală polifonică pe două sau mai multe voci, în care o melodie expusă de o voce este reluată pe rând de celelalte voci și dezvoltată după legile contrapunctului. – Din it. fuga.

FÚGĂ1, fugi, s. f. 1. Deplasare cu pași mari și repezi; alergare, goană. ◊ Loc. adv. Din (sau în) fugă sau (reg.) de-a fuga = în timp ce fuge, fugind; p. ext. în grabă, în treacăt, fără o examinare mai atentă. Pe fugă = repede, grăbit. Cu fuga = imediat, fără amânare. În fugă (sau în fuga) mare = fugind foarte repede. În fuga calului (sau cailor) = în galop. Într-o fugă = fugind tare și fără oprire. ◊ Expr. A pune (sau a lua) pe cineva pe (sau la) fugă = a goni, a alunga, a fugări. A o lua (sau a o rupe) la fugă sau a o rupe de-a fuga = a porni în goană. A (o) ține numai (într-)o fugă = a alerga întruna, fără întrerupere. O fugă (bună de cal) = o distanță nu prea mare, cât poate fugi, fără oprire, un om sau un cal. ♦ (Adverbial; în forma fuga) Repede, degrabă. 2. Părăsire grabnică (și uneori pe ascuns) a unui loc pentru a scăpa de o constrângere sau de o primejdie. 3. Înclinare spre axa galeriei a montanților unei armături sau ai unui cadru în formă de trapez. – Din lat. fuga.

FÚGĂ2, fugi, s. f. Formă muzicală polifonică pe două sau mai multe voci, în care o melodie, expusă de o voce este reluată pe rînd de celelalte voci și dezvoltată după legile contrapunctului. O fugă de Bach.

FÚGĂ1 s. f. 1. Deplasare cu pași mari și repezi; alergare, goană. Acum să ne întrecem din fugă. CREANGĂ, P. 51. Pe copite iau în fugă fața negrului pămînt. EMINESCU, O. I 148. Dar mi-e murgul cam nebun Și de fugă numai bun. ALECSANDRI, P. P. 72. ◊ Fig. Ocoli moara, se așeză iar pe mal, privind mai departe fuga înspumată a apelor. CAMILAR, TEM. 156. Cu această suflare rece în spate și pe subt fuga aceasta de nouri subțiri, cei doi călători au umblat in tăcere. SADOVEANU, B. 161. ◊ Loc. adv. Din (sau în) fugă = în grabă, în treacăt, fără o examinare mai atentă. Citi din fugă afișul. ▭ Observă în fugă arcul sprîncenei și mărimea curioasă a pleoapelor. D. ZAMFIRESCU, R. 171. Pe fugă = repede, grăbit. Mîncară pe fugă brînză de un ban și pîine de doi. VLAHUȚĂ, O. A. 137. Cu fuga = imediat, fără amînare. Trimit pe Titirez cu fuga la pădure. SBIERA, P. 180. Hai, deschideți cu fuga, dragii mamei! cu fuga! CREANGĂ, P. 21. În fuga calului (sau cailor) = în galop. Genarul venea în fuga calului de rupea pămîntul. EMINESCU, N. 15. O caleașcă trecu în fuga cailor. NEGRUZZI, S. I 16. În fugă sau în fuga mare = fugind foarte repede. Trecu aproape în fugă prin ogradă. SADOVEANU, O. IV 349. Vin copiii-n fuga mare. IOSIF, PATR. 26. Pe cînd vorbeau amîndoi – c-altminteri nu erau supărați – iată că vine în fuga mare feciorul de la dentist și-i spune să poftească. CARAGIALE, O. I 328. Într-o fugă = fugind tare, fără oprire. Am crezut că mă chemi pe mine ș-am alergat numai într-o fugă. ALECSANDRI, T. I 263. (Regional) Da-n fuga = pe apucate, la nimereală. Cu cîte o țoală aruncată pe dînsele, așa, da-n fuga. ISPIRESCU, U. 51. ◊ Expr. A pune (sau a lua) pe cineva pe (sau la) fugă = a goni, a alunga, a fugări. A o lua (sau a o rupe, rar a apuca) la fugă sau a o rupe de-a fuga = a porni în goană. După ce pun mîna pe cîrmă, – apucă la fugă. SADOVEANU, O. I 423. O iau la fugă după el, și oamenii după mine. CAMIL PETRESCU, U. N. 273. Am lăsat în urmă pe tovarășii mei și am rupt-o de-a fuga înainte. ALECSANDRI, T. I 457. A ține numai o fugă = a alerga într-una, fără întrerupere. De la Ocea pînă aproape de Grumăzești, a ținut numai o fugă. CREANGĂ, P. 117. O fugă (bună) sau o fugă bună de cal = o distanță nu prea mare, cît poate fugi, fără oprire, un om (sau un cal). Nu-i mai mult decît de-o fugă Pînă-n deal. COȘBUC, P. II 16. Încă o fugă bună de cal și am sosit într-un sat alcătuit de bordeie acoperite cu stuh. ALECSANDRI, C. 115. ♦ (Adverbial, în forma fuga) Fugind, alergînd, în fugă, repede, degrabă. Veni fuga un soldat, spuse ceva la urechea sublocotenentului – și dispăru. SAHIA, N. 88. ◊ (Cu valoare de verb) Cînd văzură ei una ca aceasta... fuga la boieri, de-i vestiră. CREANGĂ, P. 159. 2. Părăsire grabnică (și uneori tainică) a unui loc, pentru a scăpa de o constrîngere sau de o primejdie. La fugă, Tachi, că nu-i șagă... Tarsița vrea să-ți scoată ochii! ALECSANDRI, T. I 97. Fuga lui Cantacuzino și Cîmpineanu a făcut zgomot în Țara Romînească. BĂLCESCU, O. I 87. Un ferman că mi-și scotea... Cine, măre, că-l citea, Drumul fugii Mi-apuca. TEODORESCU, P. P. 477.

TAIE-FÚGĂ s. m. (Rar) Om fricos. Știau adecă și ziceau că dascălul e un taie-fugă. RETEGANUL, la CADE.

fúgă s. f., g.-d. art. fúgii; pl. fugi

!táie-fúgă (persoană fricoasă) (pop.) s. m. și f., g.-d. lui táie-fúgă; pl. táie-fúgă

fúgă (alergare, melodie) s. f., g.-d. art. fúgii; pl. fugi

FÚGĂ s. 1. alergare, alergătură, goană, (Bucov.) scopcă, (înv.) repeziș, repezitură. (S-o ții tot într-o ~.) 2. goană, viteză, (fig.) zbor. (Mergi la el în ~ și adu-l aici.) 3. v. alergătură. 4. v. refugiu. 5. v. evadare.

FÚGĂ s.f. Compoziție muzicală polifonică în care vocile se succedă, repetând fiecare melodia dezvoltată după legile contrapunctului. [< it. fuga, cf. fr. fugue < lat. fuga – urmărire].

FÚGĂ s. f. compoziție muzicală polifonică în care vocile se succedă, repetând fiecare melodia dezvoltată după legile contrapunctului. (< it. fuga)

fúgă (fúgi), s. f. – 1. Alergare, goană. – 2. Cursă. – 3. Părăsire grabnică, evadare. – 4. (Adv.) Iute, rapid, în goană. – Mr., megl. fugă, istr. fuge. Lat. fŭga (Pușcariu 663; Candrea-Dens., 667; REW 3548; DAR), cf. it., cat., sp., port. fuga. – Der. fuga, vb. (Trans. de Vest, a alunga), care ar putea reproduce și lat. fugare (DAR), cf. mr. fugare, sp. fugar; fugaci, adj. (iute la fugă, rapid), care poate reprezenta și lat. fŭgācem (Candrea-Dens., 688; DAR; cf. împotrivă Graur, BL, II, 10), dar care este mai curînd un der. cu suf. -aci, ca trăgaci, stîngaci, etc.; fugar, adj. (fugitiv); fugar, s. m. (fugit, evadat; armăsar; potîrniche albă, Tetrao lagopus); fugarnic, adj. (fugitiv), creație poetică și artificială); fugaș, s. m. (fugitiv); fugăreț, adj. (iute la fugă), prin transpunere a fr. fougueux, înv.; fugos, adj. (iute la fugă); fugău, s. m. (potîrniche albă, Tetrao lagopus; varietate de țînțar, Hydrometra paladum), cu suf. -ău (după ipoteza puțin probabilă a lui Drăganu, Dacor., V, 362, din încrucișarea lui fugi cu mag. fogoly „prizonier”). Cf. fugi.

FÚGĂ1 fugi f. 1) Deplasare grăbită și cu pași mari. ◊ Din (sau în) ~ a) în treacăt; b) superficial. A pune (sau a lua) pe cineva pe (sau la) ~ a fugări pe cineva; a alunga. 2) Plecare grăbită și pe furiș dintr-un loc pentru a scăpa de o primejdie. /<lat. fuga

FÚGĂ2 fugi f. Compoziție muzicală polifonică, din mai multe voci care se succed, melodia fiind reluată pe rând și dezvoltată după legile contrapunctului. /<it. fuga

taie-fúgă s.m. (pop.; înv.) om fricos.

fugă f. 1. fapta de a fugi; 2. depărtare cât poate fugi: o fugă de cal. [Lat. FUGA]. ║ adv. iute: fuga afară!

taie-fugă m. om voinicos-fricos.

fúgă f., pl. ĭ (lat. fŭga, vgr. phygé; it. foga, avînt, și fuga, fugă, sard. fua, fr. fuie, cat. sp. pg. fuga). Acțiunea de a fugi: a da, a trage o fugă, a da fuga acasă. Rezultatu fugiĭ, depărtarea cît se poate fugi: o fugă de cal. Muz. (it. foga). Bucată în care diferitele părțĭ se succed repetînd acelașĭ motiv saŭ subĭect. Ĭaŭ (saŭ apuc) fuga, o ĭaŭ la fugă, o croĭesc (saŭ o rup) la fugă (saŭ de fugă), mă pun pe fugă, fug, încep să fug. Din fugă, fugind: a apuca un măr din fugă. În fugă, fugind, (fig.) grabnic: scrie în fugă; Pe fugă (fig.), grabnic: a scrie pe fugă. Fuga adv. Fugind, (fig.) grabnic: s’a dus fuga, a scris fuga. Fuga! degrabă, ĭute! Prov. Fuga e rușinoasă, dar sănătoasă, fuga e salvatoare, deși e rușinoasă.

FUGĂ s. 1. alergare, alergătură, goană, (Bucov.) scopcă, (înv.) repeziș, repezitură. (S-o ții tot într-o ~.) 2. goană, viteză, zbor. (Mergi la el în ~ și adu-l aici.) 3. alergare, alergătură, goană, umblătură, umblet, (reg.) ștrapaț, (Ban.) prepurtare, (prin Transilv,) ștrapă. (După ceasuri de ~...) 4. pribegie, refugiu, (înv.) băjenărie, băjenărit, băjenie, băjenire, băjenit. (~ populației din calea năvălitorilor.) 5. evadare, (rar) evaziune. (~ unui deținut din închisoare.)

FUGĂ. Subst. Fugă, fuguță (dim.), goană, alergare, alergătură, cursă, zbughire; sprint. Alergător, sprinter; fugar. Adj. Fugător (rar), fugăreț (reg.), fugar, fugaci; alergător. Vb. A fugi, a goni, a alerga, a merge în fugă; a fugi (a alerga) în goana mare, a trage o fugă, a fugi (a alerga) mîncînd pămîntul (de mănîncă pămîntul), a fugi ca tăunul cu paiul, a fugi (a zbura) ca gîndul, a alerga (a fugi) cu burta la pămînt, a se duce duluță (reg.), fuge (merge) de-i pîrîie (sfîrîie) călcîiele; a fugi întruna, a (o) ține numai (tot) o fugă; a o lua la fugă, a o apuca la fugă, a-și lua călcîiele (picioarele) de-a umeri (fam.), a o tuli (pop. și fam.), a o șterge, a o șterpeli (fam.), a o lua la picior, a o lua la sănătoasa, a o croi la fugă, a cîrpi (de-a) fuga, a o cîrpi de fugă, a o împunge la (de) fugă, a întinde o fugă, a (o) întinde (la drum), a o pîrli la (de) fugă, a o rupe la (de) fugă (la goană, la sănătoasa, de-a fuga), a se duce pe urlați, a o tunde (fam.), a-și lua tălpășița (catrafusele), a spăla putina, a o tuli la (de) fugă (la sănătoasa, la vale) (pop. și fam.), a o tivi la fugă (de fugă, fuga). Adv. În fugă, în fuga mare, într-o fugă, fuga, fuga-fuguța. V. dispariție, evitare, grabă, mișcare, viteză.

fugă (it. fuga; fr., engl. fugue; germ. Fuge), lucrare contrapunctică* imitativă, de obicei instrumentală și mai rar vocală, construită în baza unei teme* și desfășurată într-un cadru tonal bine determinat. Termenul de f. este anterior apariției acestei forme, desemnând în sec. 14-16 imitația* și canonul (4). F. propriu-zisă are la origine motetul* polif. al sec. 16, format dintr-o succesiune de fraze* cu început imitativ la cvintă* și octavă*, conform diferențelor de înălțime a vocilor (2). Transpunerea motetului în muzica instr. dă naștere la începutul sec. 17 ricercarului*, formă polif. constituită din mai multe subiecte* expuse imitativ, care păstrează încă în bună parte un cadru modal (Frescobaldi, G. Gabrieli, Pachelbel, Buxtehude). Forma (II) de f. se cristalizează abia la sfârșitul sec. 17 prin reducerea subiectelor la unul singur, cu dezvoltarea acestuia și afirmarea elementului tonal. F. își atinge apogeul în creația lui J.S. Bach (fugile din Clavecinul bine temperat, fugile pentru orgă și Arta fugii), unde sunt stabilite principiile arhitectonice de bază ale f. și în același timp sunt realizate cu o măiestrie unică nenumăratele virtualități artistice ale acestor principii. Tehnica f. a lui Bach și a contemporanilor săi (Haendel, Scarlatti) este preluată în sec. următoare, cu adaptări la particularitățile diferitelor stiluri*: clasic (Mozart, Beethoven), romantic (Schumann, Mendelssohn, Franck, Brahms) și modern (Hindemith, Șostakovici). Datorită largilor posibilități de diversificare a formei, atât descrierea f. cât și terminologia ei diferă de la un tratat la altul, toate cuprinzând însă câteva principii generale de construcție unanim acceptate: a) numărul vocilor polif. ale unei f. este de regulă constant pe tot parcursul ei. Cea mai des întrebuințată este componența de 3 și 4 voci; b) planul tonal al f. are ca punct de plecare tonalitatea (2) principală; c) forma f. este constituită, în mod schematic, dintr-o parte expozitivă, o parte de dezvoltare – evoluție tonală – [numită de unii și divertisment (5)] și o parte concluzivă. Structura morfologică tripartită, descrisă de diverși autori, este valabilă mai mult din punct de vedere tonal decât constructiv, deoarece partea ultimă adesea nu este îndeajuns de bine individualizată, afirmându-se mai degrabă ca o încheiere a dezvoltării. Unii o numesc stretto* din cauza frecvenței acestui procedeu la sfârșitul f., iar alții repriză*, dar într-un sens diferit de cel a reeditării expoziției din forma de sonată*. Mai nou, unii muzicologici (Czaczkes) consideră drept principal element morfologic al f. bachiene unitatea formată din expunerea tematică și episodul ce o continuă, unitate numită Durchführung (germ. „dezvoltare, realizare”). În această accepțiune, forma f. este compusă dintr-un șir de mai multe dezvoltări ale temei, dintre care prima cuprinde însăși expoziția f. Elementul arhitectonic care stă la baza f. este tema sau subiectul, constând dintr-un fragment melodic concis și pregnant. Ea se prezintă sub două aspecte: tema propriu-zisă și răspunsul* ei imitativ la cvinta superioară, cu inflexiune la dominantă*. Răspunsul poate fi real, în cazul unei transpuneri* exacte și tonal, atunci când transpunerea se face cu unele modificări [mutații (4)] ce au rolul de a păstra echilibrul tonal. Exceptând prima intrare (1), în care tema apare singură, ea este însoțită de obicei de contrasubiect*, cu care contrastează și in același timp se completează reciproc. Expoziția f. constând din intrarea temei pe rând la toate vocile, se desfășoară în cadrul stabil al tonalității principale. Uneori zona expozițională se poate prelungi prin una sau mai multe intrări suplimentare ale temei, formând o adevărată contraexpoziție, în același cadru tonal. Spre deosebire de expoziție, în partea de dezvoltare și evoluție tonală a f., intrările temei și ale răspunsului se fac în alte tonalități, înrudite cu cea principală: relativă*, dominantă, subdominantă și relativele lor, conform unui plan tonal propriu fiecărei f. Diversele expuneri ale temei sunt separate între ele prin episoade, numite și interludii (3) sau „divertismente”. Episoadele, construite din motive* ale temei și ale contrasubiectului, au în afara rolului de părți de legătură și pe cel de dezvoltare a materialului tematic de bază, prin diverse procedee: progresii*, imitații, contrapunctdublu (v. contrapunct răsturnabil) etc. Episoadele, prezente uneori încă în expoziție, au un rol de primă importanță în cursul dezvoltării, care nu este altceva decât o succesiune alternativ contrastantă de expuneri tematice în diverse tonalități și de episoade modulante (v. modulație) plasate între acestea. Un procedeu polif. aplicat în expunerile din cursul dezvoltării, în special spre sfârșitul ei, este stretta (1), o imitație în canon, la distanță apropiată, „strânsă”, dintre temă și răspuns. Cu ocazia strettei, tema poate suferi unele transformări ca: inversarea*, augmentarea*, diminuarea* sau alte modificări, producând diferite varietăți de canoane. Un alt procedeu este pedala (2), care intervine spre sfârșitul f. pe dominantă sau pe tonică*, pentru a pregăti sau a sublinia reîntoarcea la tonalitatea principală. F. cu o singură temă sau subiect poartă numele de f. simplă. F. cu mai multe subiecte (f. dublă, triplă, cvadruplă), de mai mare extensiune, cuprinde pe rând expoziții și dezvoltări ale fiecărui subiect, precum și stretto-uri obținute prin combinarea lor. (Ex. ultimul număr din Arta fugii de Bach). În unele f. subiectele pot fi expuse de la început împreună (Ex. f. dublă din Recviemul de Mozart).

CURRENTE CALAMO (lat.) din fuga condeiului – Expresie folosită pentru a scuza o greșeală, o neglijență de stil.

FUGA din Egipt, călătoria de la Bethlehem în Egipt a lui Iosif împreună cu Fecioara Maria și pruncul Iisus, pentru salvarea acestuia de mânia lui Irod cel Mare. Revenirea în Galileea a avut loc după moartea lui Irod.

IN VITIUM DUCIT CULPAE FUGA (lat.) fuga de greșeală duce la viciu – Horațiu, „Ars poetica”, 31. Teama de a nu greși duce la erori mari.

fúgă, fugi s. f. 1. Faptul de a fugi; deplasare rapidă, goană, alergare; (art.) repede. 2. Părăsire grabnică (și pe ascuns) a unui loc pentru a scăpa de o primejdie. ◊ Fuga din Egipt = plecarea grabnică din Betleem a lui Iosif și a Fecioarei Maria cu pruncul Iisus, amenințat cu moartea de către Irod. – Din lat. fuga.

a da șapte degete și-o fugă bună expr. a fura din buzunare.

a pune pe fugă expr. 1. a alunga, a izgoni. 2. a obliga să se retragă / să se replieze în dezordine.