epitet sn [At: URECHE, LET. I, 146/25 / V: (îvr) ~on, ~a sf / S și: (înv) ~the~ / Pl: ~e și (înv) ~uri / E: fr épithète, ngr ἐπίθετον] 1 Calificativ elogios sau injurios dat cuiva. 2 Figură de stil realizată printr-un determinant expresiv pus pe lângă un substantiv sau pe lângă un verb pentru a scoate în evidență mai nuanțat o trăsătură a obiectului sau a acțiunii și pentru a da mai multă expresivitate artistică creației respective.

EPITÉT s. (LIT.) calificativ.

EPITÉT s.n. (Lit.) Cuvânt așezat lângă un substantiv pentru a-l lămuri, a-l determina cât mai nuanțat. ♦ Calificativ. [Pl. -te (rar) -turi. / < fr. épithète, it. epiteto, cf. gr. epitheton – adăugat].

EPITÉT s. n. figură de stil constând în alăturarea unui cuvânt de un altul pentru a-l lămuri, a-l determina cât mai nuanțat. ◊ calificativ. (< fr. épithète, lat. epithetum, gr. epitheton)

epitet n. vorbă ce servă a califica.

EPITET s. calificativ.

epitet (gr. epitheton „cuvânt adăugat”), figură de stil constând în determinarea unui substantiv sau verb printr-un adjectiv, adverb etc., menit să exprime acele însușiri ale obiectului care înfățișează imaginea lui așa cum se reflectă ca în simțirea și fantezia scriitorului (P): „Visul tău de glorii falnic triumfând.” (Eminescu) T. Vianu

epitet metonimie, v. enalagă.

epitet tautologie, epitet exprimat prin două sau mai multe adjective sau adverbe sinonime (I): „Apariția neauzită, neasemănată, indescriptibilă, inenarabilă. E domnul profesor.” (N. D. Cocea)