dumínecă s. f. vz duminică modificată

dumínică [At: COD. VOR 18/18 / V: ~necă, (reg) ~mén~ / Pl: ~ici / E: ml (dies)dominica] 1 sf Ultima (sau prima) zi a săptămânii folosită de obicei ca zi de repaus legal. 2 sf (Îs) ~ca floriilor, ~ca florilor, (reg) ~ca vlăstărilor, ~ca stâlpilor Sărbătoare creștină care se celebrează în duminica (1) dinaintea Paștelui Si: Florii. 3 sf (Îs) ~ca Paștelui, ~ca Paștilor Sărbătoare religioasă celebrată de creștini în fiecare an la o dată diferită, într-o duminică (1) în amintirea învierii lui Hristos. 4 sf (Îs) ~ca Tomii, ~ca nouă Sărbătoare creștină care se celebrează în duminica (1) imediat următoare Paștelui. 5 sf (Îs) ~ca (cea) mare, (reg) ~ca teiului Sărbătoarea de Rusalii. 6 sf (îs) ~ tânără Prima duminică (1) după lună nouă. 7 sf (Îs) ~ca lăsatului de brânză, ~ca brânzii Ultima duminică (1) în care se mai mănâncă produse din lapte înaintea începerii postului mare. 8 sf (Îs) ~ca lăsatului de carne, ~ca cărnii Ultima duminică (1) în care se mai mănâncă produse din carne înaintea începerii postului mare. 9 sfi (D. haine; îla) De ~ Care se poartă în zilele de sărbătoare. 10 (Îal) Care se petrece în timpul zilei de duminică (1). 11 si (Îlav) sfi Din ~ în ~ În fiecare duminică (1). 12 sf (Mtp) Personaj de basm, personificare a zilei de duminică (1), închipuită ca o femeie bătrână și bună care ajută pe oamenii cinstiți. 13 sf (Mtp; îs) Apa ~icii Râu care înconjoară Raiul. 14 av În prima duminică (1) următoare zilei în care ne aflăm. 15 av Într-o zi de duminică (1). 16 av În timpul zilei de duminică (1). 17 av (Îf duminica) În fiecare duminică (1). modificată

DUMÍNECĂ s. f. v. duminică.

DUMÍNICĂ, (1) duminici, s. f., adv. 1. S. f. Ultima (sau prima) zi a săptămânii, considerată zi de sărbătoare și de odihnă în civilizațiile creștine. ◊ Loc. adj. De duminică = (despre haine) care se poartă în zilele de sărbătoare; care este de calitate (mai) bună. 2. Adv. În cursul zilei de duminică (1); (art.) în fiecare duminică. [Var.: dumínecă s. f.] – Lat. [dies]dominica.

DUMÍNECĂ s. f. v. duminică.

DUMÍNICĂ, duminici, s. f. Ultima zi a săptămânii, folosită de obicei ca zi de repaus legal. ◊ Loc. adj. De duminică = (despre haine) care se poartă în zilele de sărbătoare; care este de calitate (mai) bună. ♦ (Adverbial) În prima duminică următoare zilei în care ne aflăm; (art.) în fiecare duminică. [Var.: dumínecă s. f.] – Lat. [dies]dominica.

DUMÍNECĂ s. f. v. duminică.

DUMÍNICĂ, duminici, s. f. (Și în forma duminecă) Ultima zi a săptămînii, care urmează după sîmbătă și care e zi legală pentru repaus. Eu cu Ioana ne-am închis în această bibliotecă o duminică întreagă. CAMIL PETRESCU, T. I 29. Peste cîteva zile, într-o duminecă de primăvară, mai tot satul era adunat înaintea subprefecturii. BUJOR, S. 37. Șezînd într-o duminică cu luleaua în gură... iată că vine soția lui. ISPIRESCU, L. 206. În dumineca viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. CREANGĂ, P. 162. ◊ Loc. adj. De duminică = (despre haine) care se poartă în zilele de sărbătoare. Măriuca, în straie de duminecă, ținea între dinți o floare albă de trandafir. CAMILAR, N. I 230. Avem haine mai curate... de duminecă. CAMIL PETRESCU, B. 75. ♦ (Adverbial) În duminica următoare. Duminică mă duc la pescuit. ♦ (Adverbial; în forma articulată) În fiecare duminică. Dumineca, în haine de sărbătoare, se fac vizite de la un șlep la altul. BART, E. 331. Sărbătoarea și duminica vezi toate crîșmăresele gătite. NEGRUZZI, S. I 315. Jocul ei dumineca Îmi robește inima Pentru-ntreagă viața. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 33. – Variantă: dumínecă s. f.

*dumínica adv.

*Dumínica Tómei (sărbătoare) s. propriu f., g.-d. Dumínicii Tómei

dumínică (zi) s. f., g.-d. art. dumínicii; pl. dumínici

dumínică s. f., g.-d. art. dumínicii; pl. dumínici

DUMINICA FLORÍILOR s. (BIS.) florii (pl.), (reg.) duminica vlăstarilor, staurile florii (pl.).

DUMINICA VLĂSTÁRILOR s. v. duminica floriilor, florii.

dumínică (dumínici), s. f. – Ultima zi a săptămînii. – Var. duminecă, (Olt.) dúminică. Mr., megl. duminică, istr. dumireke. Lat. (dies) domĭnĭca (Cihac, I, 80; Pușcariu 557; Candrea-Dens., 506; REW 2738); cf. it. domenica (calabr., sicil. duminica), prov. dominica, fr. dimanche, cat. dominica, sp., port. domingo. Cf. duminicea. Pentru var. dúminică, cf. Graur, BL, IV, 77.

DUMÍNICA adv. În fiecare zi de duminică. /<lat. [dies]dominica

DUMÍNICĂ ~ci f. A șaptea zi a săptămânii. /<lat. [dies]dominica

Duminecă f. 1. ultima zi a săptămânei; Dumineca mare, întâia Duminecă după Rusalii, cade a cincizecea zi după Paști; 2. (Sfânta), zină binefăcătoare în basme, personificarea zilei corespunzătoare; apa Duminecii, care înconjură raiul (în opozițiune cu apa Sâmbetei). [Ve- chiu-rom. dumenecă = lat. (DIES) DOMINICA, adică ziua Domnului, unica numire creștină a zilelor săptămânii (v. zi)].

* dumínică (est) și -ecă (vest) f., pl. ĭ (lat. domĭnĭca, [adică dies, zi], ziŭa Domnuluĭ; it. doménica, fr. dimanche; sp. pg. domingo [at. dominicus dies]. V. domn). Ultima zi a săptămîniĭ, în care te odihneștĭ după cele șase zile de muncă. Duminica Tomiĭ (saŭ a lui Toma), prima Duminică după Paște. Adv. Vino Duminică, vino Duminica viitoare; vino Duminica. – Și Dúminică (est).

DUMINICA FLORIILOR s. (BIS.) florii (pl.), (reg.) duminica vlăstarilor, staurile florii (pl.).

duminica vlăstarilor s. v. DUMINICA FLORIILOR. FLORII.

DUMINICA SFINȚILOR ROMÂNI, sărbătoare prăznuită în Calendarul Bisericii Ortodoxe Române „în fiecare an, în a doua duminică după Pogorârea Duhului Sfânt”. A fost hotărâtă de Sfântul Sinod la 20 iun. 1992 „pentru a cinsti după pravilă, cu slujbă specială și cu acatist, toți sfinții din neamul nostru știuți și neștiuți”.

SFÂNTA DUMINICĂ (în mitologia românească), divinitate binevoitoare, având chipul unei bătrâne blânde, care dispune de diverse instrumente magice, cu care îi ajută pe eroi.

dumínică, duminici s. f. 1. Ziua săptămânală de odihnă și de sărbătoare religioasă a creștinilor. 2. (Bis.) Cea dintâi și cea mai veche sărbătoare creștină, zi în care a înviat Iisus Hristos, în care s-a arătat apostolilor a opta zi după Înviere și apoi după alte opt zile, când erau adunați în foișorul unde avusese loc Cina cea de taină, și tot duminică, după 50 de zile, s-a pogorât Duhul Sfânt peste apostoli. Este zi de sărbătoare încă din timpul sfinților apostoli, când aceștia „frângeau pâinea”, adică săvârșeau Sf. Liturghie (Fapte 20, 7) înlocuind sabatul iudaic. După recunoașterea creștinismului sub Constantin cel Mare, duminica a fost recunoscută și consfințită oficial în anul 321 d. Hr. ca zi legală de odihnă săpătămânală chiar și pentru necreștini, rămânând astfel până astăzi la toate popoarele creștine. Se mai numește ziua Domnului (dies dominica), ziua domnească, cea dintâi a sâmbetelor, ziua pâinii (la sf. Ioan Gură de Aur), împărăteasa zilelor (la sfinții părinți ai Bis.), fiind de fapt prima zi a săptămânii (Mat. 28, 1), și la păgâni ziua soarelui (dies solis). [Var.: dumínecă s. f.] – Din lat. (dies) dominica.