dizgrațiá [At: I. GOLESCU / V: (înv) desg~, (rar) dezg~, disg~ / P: ~ți-a / Pzi: ~iéz / E: it disgraziare, fr disgracier] 1 vt A lipsi pe cineva de bunăvoința, de favoarea de care s-a bucurat până atunci. 2 vi (Rar) A fi respingător, diform.

DIZGRAȚIÁ, dizgrațiez, vb. I. Tranz. A lipsi pe cineva de bunăvoința, de favoarea de care s-a bucurat până atunci, a-i retrage favoarea. [Pr.: -ți-a] – Din fr. disgracier (după dizgrație).

DIZGRAȚIÁ, dizgrațiez, vb. I. Tranz. A lipsi pe cineva de bunăvoința, de favoarea de care s-a bucurat până atunci, a-i retrage favoarea. [Pr.: -ți-a] – Din fr. disgracier (după dizgrație).

DIZGRAȚIÁ, dizgrațiez, vb. I. Tranz. (În trecut, despre monarhi sau despre alte persoane suspuse sau influente; azi despre o persoană oarecare, mai mult cu sens ironic) A lipsi pe cineva de bunăvoința, de grația de care s-a bucurat pînă atunci, a-i retrage favoarea, a-l arunca în dizgrație. V. oropsi, urgisi. Nevastă-mea, la cea mai mică mutră a mea, dizgrația numaidecît pe oricine. CAMIL PETRESCU, U. N. 47. Vai!... sîntem amenințați Să ne pierdem locuința Și să fim dizgrațiați. ALEXANDRESCU, M. 209. - Pronunțat: -ți-a.

dizgrațiá (a ~) (-ți-a) vb., ind. prez. 3 dizgrațiáză, 1 pl. dizgrațiém (-ți-em); conj. prez. 3 să dizgrațiéze; ger. dizgrațiínd (-ți-ind)

dizgrațiá vb. → grația

DIZGRAȚIÁ vb. I. tr. (Uneori ironic) A înceta de a mai favoriza pe cineva, a-l arunca în dizgrație. [Pron. -ți-a, p.i. 3,6 -iază, ger. -iind, var. dezgrația vb. I. / < it. disgraziare, fr. disgracier, după grație].

DIZGRAȚIÁ vb. tr. a nu mai favoriza pe cineva, a-l arunca în dizgrație. (după fr. disgracier)

A DIZGRAȚIÁ ~éz tranz. înv. A scoate din grații; a lipsi de favorurile acordate. [Sil. -ți-a] /<fr. disgracier

disgrațià v. a înceta de a favoriza pe cineva.

* dizgrațiéz v. tr. (fr. disgracier, d. it. disgraziare). Urgisesc, oropsesc, scot din grație (din favoare).