destoí v vz destoia

destoia vt [At: SIMION DASC.; ap LET. 235 / V: (reg) ~oí, dostoí Pzi: ~ói / E: nct] 1 (Cu c. în dativ) A-și vărsa necazul, supărarea. 2 (Cu c. în dativ) A-și da satisfacție, împlinindu-și o dorință. 3 (Pex) A se răzbuna.

dostoí² v vz destoia

DESTOIÁ, destói, vb. I. Tranz. (Reg.) A-și ușura inima, a-și descărca necazul; a se răzbuna. ◊ Expr. A-și destoia foamea = a-și potoli foamea. – Cf. ostoi.

DESTOIÁ, destói, vb. I. Tranz. (Reg.) A-și ușura inima, a-și descărca necazul; a se răzbuna. ♦ Expr. A-și destoia foamea = a-și potoli foamea. – Des¹- + toi.

DESTOIÁ, destói, vb. I. Tranz. (Regional) A-și ușura inima, a-și descărca necazul; a se răzbuna. Cel întăi ardea și se zbuciuma în tăcere; cel de al doilea își destoia sufletul în gura mare. SADOVEANU, O. I 191. Știi, cîteodată ai nevoie să-ți mai destoi inima... Cîte lucruri nu-s îngropate în fundul sufletului! id. ib. 360. După ce și-au mai destoiat ei inima... s-au întrebat de sănătate. SBIERA, P. 54. ◊ Expr. A-și destoia foamea = a-și potoli foamea. Amu își destoaie ei foamea de astă-vară. CONTEMPORANUL, VII_II 1.

destoiá (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 destoáie; conj. prez. 3 să destoáie; ger. destoínd

destoiá vb. (sil. -sto-ia), ind. și conj. prez. 1 sg. destói, 3 sg. și pl. destoáie

destoí, destoiésc, vb. IV refl. (pop.) 1. a se ușura, a se potoli, a-și descărca necazul. 2. a se răzbuna.

destoì v. Mold. 1. a-și descărca necazul, a se ușura: a-și destoi inima, foamea; 2. a se răsbuna: să-și destoaie asupră-i. [Lit. a se astâmpăra, a părăsi toiul].

destóĭ și -ĭésc v. tr. (d. toĭ. V. toĭesc). Nord. Îmĭ destoĭ, mă ușurez de un necaz, mă răzbun: să-șĭ destoaĭe inima. A-țĭ destoĭ foamea, a-țĭ potoli foamea.