cuvântare sf [At: MARDARIE, L. 208 / Pl: ~tări / E: cuvânta] 1 (Înv) Exprimare a gândului prin grai Si: comunicare, declarare, enunțare, exprimare, expunere, grăire, spunere, vorbire, zicere. 2 (Rar) Capacitatea de a vorbi. 3 Vorbă. 4 (Înv) Conversație. 5 (Înv) Rațiune. 6 Discurs. 7 Cugetare. 8 Predică. 9 (Înv) Prefață. 10 (Îs) Mare ~ Răstire. 11 Fală.

CUVÂNTÁRE, cuvântări, s. f. Acțiunea de a cuvânta și rezultatul ei; vorbire în public desfășurată cu oarecare solemnitate; discurs. – V. cuvânta.

CUVÂNTÁRE, cuvântări, s. f. Acțiunea de a cuvânta și rezultatul ei; vorbire în public desfășurată cu oarecare solemnitate; discurs. – V. cuvânta.

CUVÎNTÁRE, cuvîntări, s. f. 1. Vorbire în public, desfășurată cu oarecare solemnitate; discurs. Cuvîntarea istorică a tovarășului Stalin înaripează pe comuniștii din toate țările în lupta lor nobilă pentru binele popoarelor lor, pentru binele omenirii, pentru triumful cauzei lui Marx-Engels-Lenin-Stalin. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 10. 2. Spusă, vorbă; vorbire, conversație. Tu n-ai șir în cuvîntare... Eu i-oi spune Lucrul neted și băiatul va pricepe de minune. DAVILA, V. V. 144.

cuvântáre s. f., g.-d. art. cuvântắrii; pl. cuvântắri

cuvântáre s. f., g.-d. art. cuvântării; pl. cuvântări

CUVÂNTÁRE s. v. discurs.

CUVÂNTÁRE ~ări f. Expunere oratorică făcută în fața unui public; discurs. /v. a cuvânta

cuvântare f. 1. fapta de a cuvânta; 2. efectul cuvântării, discurs.

cuvîntáre f. Acțiunea de a cuvînta. Discurs. V. predică, conferență.

CUVÎNTARE s. alocuțiune, cuvînt, discurs, (pop.) vorbă, vorbire, (înv.) voroavă, (fam. și ir.) logos. (În ~ sa a arătat că...)