cucuvea sf [At: CANTEMIR, I. I. I, 23 / V: ~ubea, ~cumea, ~cumeagă ~vaie, ~elă, ~vai sm / Pl: ~ele / E: ngr χουχουβάτια] 1 Pasăre răpitoare de noapte, din familia bubonidelor, cu penele brune-cenușii și ochi galbeni înconjurați de rozete de pene, care trăiește pe lângă casele părăsite, pe coșuri și prin scorburile copacilor Si: (reg) cucumeică, cucuveică, cocioveică (Athene noctua). 2 (Orn; reg; îc) ~-încălțată Cucuveaua (1) cu coada mai lungă și cu ghearele acoperite cu mai multe pene (Nyctale Tengmalmi). 3 (Ic) ~-pitică Cucuvea, care trăiește prin pădurile de brad, al cărei țipăt se aseamănă cu al unui cățel răgușit Si: (reg) ciuvică (Glaucidium passerinum). 4 (Reg; fig) Persoană cu ochi mari, care vorbește (prea) mult. 5 (Pop) Ferestruică lăsată în acoperișul casei, pe unde intră lumina și pe unde iese fumul.

CUCUVÁIE s. f. v. cucuvea.

CUCUVEÁ, cucuvele, s. f. Pasăre răpitoare de noapte, cu penaj brun-cenușiu și cu ochii galbeni înconjurați de rozete de pene, care trăiește pe lângă casele părăsite, prin scorburi etc.; cucuveică (Athene noctua). [Var.: cucuváie s. f.] – Din ngr. kuk(k)uvághia.

CUCUVÁIE s. f. v. cucuvea.

CUCUVEÁ, cucuvele, s. f. Pasăre răpitoare de noapte, cu penele de culoare brună-cenușie și cu ochii galbeni înconjurați de rozete de pene, care trăiește pe lângă casele părăsite, prin scorburi etc.; cucuveică (Athene noctua). [Var.: cucuváie s. f.] – Din ngr. kuk(k)uvághia.

CUCUVÁIE, cucuvăi, s. f. Cucuvea. Palatul administrativ era o hardughie cu tencuiala neterminată. Cîntau cucuvăile-n ea. PAS, Z. III 63. Vin pe vînt din văi ecouri De lătratul vrunui cîne, Iar din gangul care fu Zboară peste-adîncul văii Tristul vai al cucuvăii. – Uhu, hu! COȘBUC, P. II 99. Și țintirimul singur cu strîmbe cruci veghează, O cucuvaie sură pe una se așază. EMINESCU, O. I 69.

CUCUVEÁ, cucuvele, s. f. Pasăre de noapte cu penele de culoare cenușie; trăiește pe lîngă casele părăsite, în coșuri, prin scorburile copacilor etc. (Athene noctua). V. bufniță. Cînta cucuveaua cu glas cobitor. ALEXANDRESCU, M. 40.

cucuveá s. f., art. cucuveáua, g.-d. art. cucuvélei; pl. cucuvéle, art. cucuvélele

cucuváie s. f., art. cucuváia, g.-d. art. cucuvăii; pl. cucuvăi

cucuveá s. f., art. cucuveáua, g.-d. art. cucuvélei; pl. cucuvéle

CUCUVÁIE s. v. campadură, cămin, coș, horn.

CUCUVÁIE s. v. cucuvea.

CUCUVEÁ s. (ORNIT.; Athene noctua) cucuvaie, (reg.) ciovică, cucumea, cucuveică, pustielnică, (Transilv., Maram. și Ban.) pasărea-mortului, pasărea-sărăciei.

CUCUVEÁ s. v. minunea.

cucuveá (cucuvéle), s. f. – Pasăre răpitoare de noapte (Athene noctua). – Var. cucuvaie, cucuveică, cucumea(gă), etc. Mr. cucuveauă, megl. cucuveaică. Creație expresivă, poate un genuin rom., căci este în legătură cu un mare număr de forme similare străine: gr. ϰιϰϰάβι, ϰίϰυμος, ϰιϰϰαβαϰυ, ngr. ϰουϰουβάγια, bg. kukuvija, kukuvejka, kukumjavka, sb. kukùvika, kukùvija, alb. kukuvajë it. coccoveggia, cuccumeggia, calabr. cucugmau, cuccuvella. Din gr. după Roesler 571, cf. Triandaphyllidis 144; de la un lat. *cucumella, după Pascu, I, 71; Pascu, Suf., 150; Pascu, Lat., 258; de origine onomatopeică, după Philippide, II, 710 și DAR, cf. REW 1890; Battisti, II, 995. Tot de origine expresivă pare a avea cuvîntul cucovă (var. cucovă), s. f. (înv., lebădă sălbatică, Cycnus olor; mîrțoagă), poate formație onomatopeică (după Cihac, II, 569 și Scriban, din tc. kugu „lebădă”).

CUCUVEÁ ~éle f. Pasăre răpitoare de noapte, cu pene brune-cenușii, cu ochi mari rotunzi și galbeni, înconjurați de rozete de pene, care-și face cuibul în locuri ferite (prin podurile caselor părăsite, prin scorburi etc.). [Art. cucuveaua; G.-D. cucuvelei; Sil. -cu-vea] /<ngr. kukkuvághia

cucuveá, cucuvéle, s.f. (reg.) ferestruica din acoperișul casei țărănești pe unde intră lumina; ochiul-podului, ursoaie, marghioță, cubea, cucumea.

cucuvaie f. Mold. V. cucuvea: o tristă cucuvaie suspină ’n timpul nopții AL.

cucuveà f. 1. pasăre nocturnă ceva mai mică decât striga, cuibează pe clopotnițe și ruine, iar strigătul ei trece drept piază rea (Strix noctua); 2. ochiul podului pe unde iese fumul (la o casă țărănească). [Gr. mod.; sensul 2 face aluziune la cuibul bufniței cel cucuiat pe turle și vechi dărâmături].

cucuváĭe (vest) f., pl. ăĭ, și cucuveá (est), pl. ele (ngr. kukuváĭa, kokováĭa, vgr. kikkábe, kikymis și kíkymos, id.; alb. kukuváĭa, -áĭkă și -máče; vsl. sîrb. kukuvika, bg. kukuvéĭka și kukumĕavka; it. coccoveggia, dial. cucuvaja. V. cucuvă și cĭovică). Un fel de bufniță mică care locuĭește pin zidurĭ pustiĭ și stîncĭ (strix nóctua saŭ athéne nóctua), c’o varietate maĭ mică, care locuĭește pin pădurile de brad (glaucidium passerinum) și alta maĭ mare, numită „încălțată” (nýctale Tengmalmi). Poporu crede că prevestește moartea în casa pe care cîntă, dar. în realitate, ĭa prevestește timp frumos. – Și cucuveĭcă, -veáŭcă și cocovéŭcă (nord), pl. veĭcĭ, veŭcĭ, și cucumeá (vest), pl. ele. V. puhace.

cucuvaie s. v. CAMPADURĂ. CĂMIN. COȘ. HORN:

CUCUVAIE s. (ORNIT.; Athene noctua) cucuvea, (reg.) ciovică, cucumea, cucuveică, pustielnică, (Transilv., Maram. și Ban.) pasărea-mortului, pasărea-sărăciei.

cucuvea s. v. MINUNEA.

CUCUVEA s. (ORNIT.; Athene noctua) cucuvaie, (reg.) ciovică, cucumea, cucuveică, pustielnică, (Transilv., Maram. și Ban.) pasărea-mortului, pasărea-sărăciei.

CUCUVEÁ (CUCUVÁIE) (< fr.) s. f. Pasăre răpitoare de noapte, din ordinul strigiformelor, avînd mărimea de 25-26 cm, penajul brun-cenușiu pestriț și ochii galbeni, înconjurați de rozete de pene (Athene noctua). Distruge șoarecii. ◊ C. pitică = cea mai mică dintre strigiformele existente în Europa (c. 17 cm), relict glaciar în Carpați, cu penaj cafeniu pătat cu alb pe spate, albicios-pătat și stropit cu cafeniu pe pântec, care vînează și ziua și noaptea (Glaucidium passerinum).