bâlbâit2, ~ă [At: GHICA, S. 325 / V: -băit-, bâlbâit, bălbuit / Pl: ~iți, ~e / E: bălbăi] 1-2 smf, a (Persoană) care se bâlbâie (1) Si: (înv) bălbău, gângav. 3 av Prin bâlbâire (1).

bâlbâít1 sn [At: DA / P: ~bâ-it / Pl: ~uri / E: bâlbâi] 1-2 Bâlbâire (1-2).

BÂLBÂÍT, -Ă, bâlbâiți, -te, adj. (Adesea substantivat și adverbial) Care (se) bâlbâie, care vorbește greu, gângav. – V. bâlbâi.

BÂLBÂÍT, -Ă, bâlbâiți, -te, adj. (Adesea substantivat și adverbial) Care (se) bâlbâie, care vorbește greu, gângav. – V. bâlbâi.

BÎLBÎÍT, -Ă, bîlbîiți, -te, adj. Care bîlbîie, care vorbește greu. V. gîngav. ♦ (Adverbial) Un pipernicit de om... cu un glas pițigăiat, care mai vorbea și bîlbîit. ZAMFIRESCU, R. 203.

BÂLBÂÍT, -Ă, bâlbâiți, -te, adj. (Adesea substantivat și adverbial) Care (se) bâlbâie, care vorbește greu. – V. bâlbâi.

BÂLBÂÍT adj., s. gângav, gângăvit, gângâit, (reg.) balamut, (prin Ban.) pâtcav, (Transilv.) șișcav, (prin Olt.) șișcăvit, (prin Transilv.) tântav. (Om ~.)

BÂLBÂÍT s. v. bâlbâială.

bălbăit a. și m. 1. care bălbăe: bălbăiți cu gura strâmbă EM.; 2. fig. gogoman.

bîlbîít, -ă adj. Care bîlbîĭe. Fig. Prost.

BÎLBÎIT s. bîlbîială, bîlbîire, gîngăveală, gîngăvire, gîngăvit. (~ cuiva.)

BÎLBÎIT adj., s. gîngav, gîngăvit, gîngîit, (reg.) balamut, (prin Ban.) pitcav, (Transilv.) șișcav, (prin Olt.) șișcăvit, (prin Transilv.) tîntav. (Om ~.)