blegít², ~ă a [At: ODOBESCU, S. III 41 / Pl: ~iți, ~e / E: blegi] 1-6 Bleg (1-4, 8, 9).

blegít¹ sn [At: DA ms / Pl: ~uri / E: blegi] 1-2 Blegire (1-2).

BLEGÍT, -Ă, blegiți, -te, adj. Bleg (1). – V. blegi.

BLEGÍT, -Ă, blegiți, -te, adj. Bleg (1). – V. blegi.

BLEGÍT, -Ă, blegiți, -te, adj. (Despre urechile animalelor) Care atîrnă (moale) în jos; (despre urechile oamenilor) depărtat de cap și aplecat în jos; bleg, pleoștit. Avea urechile blegite, ca niște foi de ceapă. SAHIA, N. 92. Braica, Grivei și Dudaș, cu botul la pămînt, cu urechile blegite, cu coada întinsă, aleargă fără îndurare. ODOBESCU. S.III 41.

BLEGÍT, -Ă, blegiți, -te, adj. Bleg (2). – V. blegi.

BLEGÍT adj. v. clăpăug.

BLEGIT adj. atîrnat, bleg, clăpăug, lăsat, pleoștit, (pop.) blegoșat, (prin Olt.) bleonc, (Mold. și Transilv.) dăbălăzat, (prin Transilv.) plecozat, (fam.) bleojdit. (Cu urechile ~.)