alunecáre sf [At: DEX² / Pl: ~cări / E: aluneca] 1 Mișcare lină, fără a întâmpina vreo rezistență Si: alunecătură (1). 2 (D. două corpuri aflate în contact) Deplasare tangențială, fără rostogolire Si: alunecătură (2). 3 Pierdere a echilibrului prin călcarea pe o suprafață lucioasă Si: alunecătură (3). 4 Cădere datorată alunecării. 5 Cădere în ispită. 6 Greșeală.

ALUNECÁRE, alunecări, s. f. Acțiunea de a aluneca; alunecătură, alunecuș (2). – V. aluneca.

ALUNECÁRE, alunecări, s. f. Acțiunea de a aluneca; alunecătură, alunecuș (2). [Var.: lunecáre s. f.] – V. aluneca.

ALUNECÁRE, alunecări, s. f. Acțiunea de a aluneca. 1. Mișcare, deplasare continuă pe o suprafață netedă, lucioasă; lunecare. Alunecarea pistonului. Alunecarea săniei pe zăpadă. ◊ Ce bucurie pe mine cînd, cu toată supărarea gleznei din pricina alunecării, aflu, după primul moment de groază, că damblaua mea a fost numai niște sîmburi de măsline risipiți pi gios! CARAGIALE, O. II 312. 2. Deplasare a unui lucru de la locul unde era așezat, fixat, susținut; lunecare. Alunecare de teren.

ALUNECÁRE, alunecări, s. f. Acțiunea de a aluneca.

alunecáre s. f., g.-d. art. alunecắrii; pl. alunecắri

alunecáre s. f., g.-d. art. alunecării; pl. alunecări

ALUNECÁRE s. 1. lunecare. (~ pe gheață.) 2. v. deplasare.

ALUNECÁRE ~ări f. 1) v. A ALUNECA. 2): ~ de teren deplasare a terenului aflat în pantă sub acțiunea apelor în special după ploi îndelungate. /v. a aluneca

alunecáre f., pl. ărĭ. Acțiunea de a aluneca.

ALUNECARE s. 1. lunecare. (~ pe gheață.) 2. deplasare. (~ unor straturi.)