ȚUȚÚI, țuțuiuri, s. n. (Reg.) Țugui. [Pl. și: țuțuie] – Cf. țugui.

ȚUȚÚI, țuțuiuri, s. n. (Reg.) Țugui. – Cf. țugui.

ȚUȚÚI, țuțuiuri, s. n. (Regional) Țugui. O cascadă de piscuri și de țuțuiuri se repede spre valea Prahovei. La TDRG. Opt opintele, Două scîrțîiele Și-un țuțui după ele (Plugul). GOROVEI, C. 297.

țuțúi (reg.) s. n., pl. țuțúiuri/țuțúie

țuțúi s. n., pl. țuțúiuri/țuțúie

ȚUȚÚI s. v. țugui, țuguitură.

țuțuí, țuțuíuri, s.n. (reg.) 1. țugui, vârf, pisc. 2. moț de păr. 3. cucui.

țuțuiu n. 1. vârf, pisc; 2. moț de păr. [Ung. CSUCS].

1) țugúĭ n., pl. ĭe (rudă cu cucuĭ, gurguĭ, cu țaglă, țiglă, cu bg. cigulka, vioară [adică cu sunet „țuguĭat”], ș. a. Cp. și cu glugă, cĭocălăŭ și țuțuĭan). Vîrf, proeminență, înălțătură: țuguĭu uneĭ glugĭ, uneĭ căcĭulĭ, unuĭ stog, unuĭ acoperiș, unuĭ munte. – Și țuțuĭ.

1) țuțúĭ n., pl. e (d. țuguĭ). Țuguĭ. Nord. Aliment ĭute (stricat).

țuțui s. v. ȚUGUI. ȚUGUITURĂ.

țuțúi, țuțuie, (țuțulug), s.n. – Vârf de deal sau de munte; creștet, pisc; țugui: „Pe cel țuțulug de piatră / Este o lespede lată / Și acolo stă o fată” (Memoria, 2001: 59). ♦ (top.) Țuțuiul, deal (648 m) în apropiere de Sighet (Demeter, Marin, 1935). ♦ (onom.) Țuțui, Țuțuianu, nume de familie (14 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Cf. țugui (DEX, MDA).

țuțúi, -e, (țuțulug), s.n. – Vârf de deal sau de munte; creștet, pisc; țugui. Țuțuiul, (top.) deal (648 m.) în apropiere de Sighet (Demeter, Marin 1935). „Pe cel țuțulug de piatră / Este o lespede lată / Și acolo stă o fată” (Memoria 2001: 59). – Cf. țugui.