ȘUIERĂTÓR, -OÁRE, șuierători, -oare, adj., s. f. 1. Adj. (Adesea adverbial) Cu un sunet strident, ascuțit; șuierat². ◊ Consoană șuierătoare (și substantivat f.) = consoană sibilantă. 2. Adj. (Despre unele animale, păsări) Care scoate un țipăt, un sunet (ascuțit) specific. 3. Adj. (Despre vânt) Care produce un zgomot puternic și vibrant. 4. S. f. (Reg.) Fluier. – Șuiera + suf. -ător.

ȘUIERĂTÓR, -OÁRE, șuierători, -oare, adj., s. f. 1. Adj. (Adesea adverbial) Cu un sunet strident, ascuțit; șuierat². ◊ Consoană șuierătoare (și substantivat f.) = consoană sibilantă. 2. Adj. (Despre unele animale, păsări) Care scoate un țipăt, un sunet (ascuțit) specific. 3. Adj. (Despre vânt) Care produce un zgomot puternic și vibrant. 4. S. f. (Reg.) Fluier [Pr.: șu-ie-] – Șuiera + suf. -ător.

ȘUIERĂTÓR, -OÁRE, șuierători, -oare, adj. Care șuieră sau care seamănă cu un șuier. în tăcere, străbătu deodată oftarea șuierătoare a rănitului. SADOVEANU, O. I 52. Din iarbă scoate capid șarpele șuierător. BELDICEANU, P. 57. Se oprise ascultînd... concertul acestor paseri șuierătoare. NEGRUZZI, S. I 322. Consoană șuierătoare = consoană sibilantă, v. sibilant. ◊ (Adverbial) Micluț se-ntoarse șui șopti șuierător muierii peste umăr. DUMITRIU, N. 162. «Domnișoară Natalie»... șopti Daniil greu, șuierător. SADOVEANU, M. 114.

șuierătór adj. m., pl. șuierătóri; f. sg. și pl. șuierătoáre

șuierătór adj. m., pl. șuierătóri; f. sg. și pl. șuierătoáre

ȘUIERĂTÓR adj. 1. vâjâitor. (Un vânt ~.) 2. v. țiuitor. 3. șuierat. (O respirație ~oare.) 4. (FON.) sibilant, siflant. (Consoană ~oare; sunet ~.)

ȘUIERĂTÓR ~oáre (~óri, ~oáre) și adverbial Care șuieră; asemănător șuieratului. Un vânt ~. ◊ Consoană ~oare consoană siflanta sau sibilantă. [Sil. șu-ie-] /a șuiera + suf. ~tor

ȘUIERĂTOR adj. 1. vîjîitor. (Un vînt ~.) 2. piuitor, țiuitor, vîjîitor. (Zgomot ~.) 3. șuierat. (O respirație ~.) 4. (FON.) sibilant, siflant. (Consoană ~; sunet ~.)