țăpúșcă, țăpuște, (țăpușă, țepușă), s.f. – Par ascuțit la un capăt; țeapă (Papahagi, 1925): „Ori să-l taie, ori să-l puște, / Ori să-l puie-ntre țăpuște” (Papahagi, 1925: 275). (Maram.). – Din țepușă (< țeapă + suf. -ușă) + suf. -că (Frățilă).

țăpúșcă, țăpuște, (țăpușă, țepușă), s.f. – Par ascuțit la un capăt; țăpușcă, țeapă (Papahagi 1925). – Din țeapă + -ușcă.