ȚĂCĂNEÁLĂ, țăcăneli, s. f. Faptul de a (se) țăcăni. 1. Țăcănit¹. ◊ Loc. adv. Pe (sau în) țăcăneală = cu pas sau cu mers ritmic. 2. Fig. Țicneală, sminteală. – Țăcăni + suf. -eală.

ȚĂCĂNEÁLĂ, țăcăneli, s. f. Faptul de a (se) țăcăni. 1. Țăcănit¹. ◊ Loc. adv. Pe (sau în) țăcăneală = cu pas sau mers ritmic. 2. Fig. Țicneală, sminteală. – Țăcăni + suf. -eală.

ȚĂCĂNEÁLĂ, țăcăneli, s. f. Faptul de a țăcăni; țăcănit. Se aude mereu un zgomot neîntrerupt, un fel de țăcăneală cadențată. BART, S. M. 49. Ea auzi țăcăneala unui pas de cal. CARAGIALE, S. 31. ◊ Loc. adv. (Rar) Pe (la sau în) țăcăneală = țăcănind ritmic. Pe cît de gros și de voinic e Pitache, pe atît de uscat și de pipernicit e Năiță... Dar merg în pas la țăcăneală. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 59. Tovarășul meu... începu și el să tropote in fața mea, jucînd foarte serios și pe țăcăneală. ODOBESCU, S. III 251.

țăcăneálă s. f., g.-d. art. țăcănélii; pl. țăcănéli

țăcăneálă s. f., g.-d. art. țăcănélii; pl. țăcănéli

ȚĂCĂNEÁLĂ s. 1. v. păcănit. 2. v. țăcănit.

ȚĂCĂNEÁLĂ s. v. aiureală, alienare, alienație, boală mintală, demență, nebunie, sminteală, smintire, țicneală, zăpăceală.

țăcăneală f. tropot: poștalionul înainta pe țăcăneală OD.

țăcăneálă f., pl. elĭ. Mers țăcănit, trap saŭ buĭestru a lene. La țăcăneală, în mers țăcănit.

ȚĂCĂNEALĂ s. 1. păcăneală, păcănire, păcănit, păcănitură, pîrîitură, răpăit, șuierat, șuierătură, țăcănire, țăcănit, țăcănitură. (O ~ ritmică de arme.) 2. țăcănit. (~ mașinii de scris.)

țăcăneală s. v. AIUREALĂ. ALIENARE. ALIENAȚIE. BOALĂ MINTALĂ. DEMENȚĂ. NEBUNIE. SMINTEALĂ. SMINTIRE. ȚICNEALĂ. ZĂPĂCEALĂ.

țăcăneală, țăcăneli s. f. 1. manie, nebunie. 2. (la tenis) joc de uzură, cu mingi lungi, trimise pe fundul terenului. 3. (friz.) foarfecă.