ȚÁRĂ, țări,
s. f. I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ și politic într-un stat;
p. ext. stat. ◊
Expr. Țara lui Cremene (sau a lui Papură-Vodă) = loc fără stăpân, unde fiecare face ce-i place, fără să dea seamă cuiva. (
Fam.) Te joci cu țara în bumbi? formulă prin care se atrage atenția cuiva că greșește atunci când subestimează o persoană sau o problemă. A plăti (cât) un colț de țară = a valora foarte mult. A pune țara la cale =
a) a conduce, a administra o țară;
b) (
ir.) a discuta o chestie importantă (de ordin politic) fără a avea competența necesară;
p. ext. a discuta multe și de toate. (
Pop.) A se duce la țară (sau în țări) = a se duce în lume. Țara e largă = ești liber să faci ce vrei, să pleci unde vrei. La colț de țară sau la mijloc de masă și la colț de țară = într-un loc ferit de primejdii. Peste nouă (sau șapte) mări (și) peste nouă (sau șapte) țări = foarte departe. A ajunge (sau a se face, a rămâne) de poveste în țară = a i se duce cuiva vestea, a ajunge de pomină. (
Fam.) A sta prost (sau rău) cu țara = a nu avea bani. Țara nimănui =
a) (în basme) țară fără stăpân;
b) spațiu neocupat de armate între două fronturi de luptă; zonă neutră. ♦ (Intră în denumirea unor state sau ținuturi) Țara Românească, Țările de Jos. ♦ (În vechea organizare politică și administrativă a României) Provincie.
2. Regiune, ținut, teritoriu. ♦ Șes.
3. Locul în care s-a născut sau trăiește cineva; patrie.
4. (În opoziție cu oraș) Mediu rural, sat. ◊
Loc. adj. De (sau de la) țară = de la sat; rural.
II. 1. Locuitorii unei țări (
I 1); popor; națiune;
p. ext. oameni, lume. ◊
Expr. A afla târgul și țara = a afla toată lumea. A se pune cu țara = a intra în conflict cu toată lumea.
2. (
Înv.) Populație de la sate; țărănime. [
Var.: (
înv.)
țeáră s. f.] –
Lat. terra.