Dicționare ale limbii române

Definiția cu ID-ul 956035:

ȘUIERÁ, șúier, vb. I. Intranz. 1. (Despre vînt, furtună, vijelie) A face un zgomot ascuțit și puternic; a fluiera. Vîntul șuieră p-afară, focu-n sobă nu mai arde. EFTIMIU, Î. 174. Un vînt rece începuse a sufla, șuierînd prin viile de primprejur. SANDU-ALDEA, U. P. 133. Vîntul șuieră prin hornuri, răspîndind înfiorare. ALECSANDRI, P. A. 112. ♦ (Despre ființe) A produce un zgomot ascuțit (ca al vîntului) respirînd și suflînd aerul printre buzele întredeschise. Printre buzele arse răsuflările șuierau scurte. SADOVEANU, O. VI 214. 2. (Despre un corp, un obiect) A produce un zgomot strident, scurt și intens, atunci cînd se deplasează, se mișcă, se învîrtește sau spintecă aerul cu viteză. Cravașele șuieră. STANCU, D. 57. Uneori cîte-un uliu, care plutea sus în undele înălțimilor, cădea șuierînd ca o săgeată. SADOVEANU, O. VI 47. Țîșnesc săgeți din arcuri și șuieră în aer. EFTIMIU, Î. 144. ◊ Tranz. fact. Mișca șuierase biciul pe deasupra capului plecat al tuturor. PAS, Z. I 227. [Securea] șuieră în aer al morții rece fior! MACEDONKI, O. I 255. 3. (Despre oameni sau despre instrumente, aparate) A scoate un sunet ascuțit, strident și prelung. V. fluiera. Pusei la gură două degete și șuierai de amuți urletul clocotitor al apelor. HOGAȘ, M. N. 224. Oliolio, măi Taie-babă! Căci nu șuieri mai degrabă Să sărim voinici la treabă. ALECSANDRI, P. A. 55. ♦ Tranz. (Neobișnuit) A-și exprima nemulțumirea, dezaprobarea prin fluierături stridente; a fluiera pe cineva, a huidui. Dănțuiți precum vă vine, Nici vă șuier, nici V-aplaud. EMINESCU, O. IV 201. ♦ A fluiera cu gura sau din frunză; a cînta fluierînd. Mă găsii îndreptățit, după ce-mi sfîrșii treaba, să mă primblu, șuierînd, cu mîinile la spete. HOGAȘ, M. N. 168. Cînd pe malu-i trece noaptea Călătorul șuierînd, Printre papuri, cînd și cînd, El aude triste șoapte. ALECSANDRI, P. A. 42. ◊ Tranz. Un cîntec tainic șuierînd; E-ntîia zi frumoasă, caldă. IOSIF, PATR. 80. 4. (Despre animale, păsări, insecte) A scoate un sunet sau un țipăt (ascuțit) specific. Un balaur... care... cînd șuiera, clocotea codrul. CREANGĂ, O. A. 121. Toată acea nenumărată lume de insecte, ce se strecoară prin ierburi, țiuind, scîrțîind, fluierînd, șuierînd. ODOBESCU, S. III 19. Unde-aud cucul cîntînd Și mierlele șuierînd, Nu mă știu om pe pămînt! ALECSANDRI, P. P. 274.

șuierare dex online | sinonim

șuierare definitie