ști (-íu, -iút), vb. – A avea cunoștință, a cunoaște. –
Mr. știu, știut, știre,
megl. știu, știri,
istr. știwu.
Lat. scῑre (Diez, I, 365; Pușcariu 1648; REW 7722),
cf. logud. iskire (Wagner 112) și știință. –
Der. știre,
s. f. (știință, cunoștință: notiță, aviz; cunoaștere, preocupare); știrici,
vb. (a căuta, a cerceta, a iscodi; a comunica, a face să se știe) în
Trans. și Banat de la știre cu
suf. expresiv; știut,
adj. (cunoscut; faimos; expert, experimentat); neștiut,
adj. (ignorant); știutor,
adj. (care știe); neștiutor,
adj. (ignorant); atotștiutor,
adj. (care le știe pe toate); știutură,
s. f. (cunoaștere),
înv.; neștire,
s. f. (inconștiență). Expresia nu știu, cînd nu poartă accent stilistic se abreviază de regulă nuș’, cel puțin în
Munt., nuș cu ce < nu știu cu cine. De aici niște,
pron. indef. (unii, unele, anumiți, anumite, cîțiva, cîteva) în loc de nuș’ce, REW 5899; neștine (
var. neșcine, nușcine),
pron. indef. (oarecare); nescit (
var. neschit),
adv. (ceva); niscai (
var. niscaiva, nescai, nescare, niscare),
pron. indef. (ceva, unii). Toate aceste
comp., sau cel puțin unele dintre ele ar putea conduce direct la
lat., respectiv la nescio quid, nescio quem, nescio quantum, nescio qualem; dar această ipoteză poate nu este necesară.