ȘOPTITÓR, -OÁRE, șoptitori, -oare, adj. (Despre oameni, adesea fig.) Care vorbește în șoaptă, care șoptește; (despre glasul, vorba cuiva) încet, șoptit². – Șopti + suf. -tor.

ȘOPTITÓR, -OÁRE, șoptitori, -oare, adj. (Despre oameni, adesea fig.) Care vorbește în șoaptă, care șoptește; (despre glasul, vorba cuiva) încet, șoptit². – Șopti + suf. -tor.

ȘOPTITÓR, -OÁRE, șoptitori, -oare, adj. (Despre persoane) Care vorbește în șoaptă, care șoptește; (cLespre glasul, vorba cuiva) încet, șoptit. Ascultă la graiul lor înțelept și șoptitor. EMINESCU, N. 47. ◊ Fig. Vino-ncet pe-aici, iubită!... Soarele-ți răsare-n față, Haid’ acum fugind la vale Printre șoptitorii brazi. COȘBUC, P. I 165. Era pe-atunci cînd somnul suspinele alină, Iar frunza șoptitoare în vînturi tremura. BOLINTINEANU, O. 6.

șoptitór adj. m., pl. șoptitóri; f. sg. și pl. șoptitoáre

șoptitór adj. m., pl. șoptitóri; f. sg. și pl. șoptitoáre

ȘOPTITÓR ~oáre (~óri, ~oáre) Care șoptește; care vorbește în șoaptă. /a șopti + suf. ~tor

șoptitor a. și m. care șoptește.