ȘOIMULEÁN, șoimuleni, s. m. (Pop.) Șoimuleț. – Șoim + suf. -ulean.

ȘOIMULEÁN, șoimuleni, s. m. Șoimuleț. – Șoim + suf. -ulean.

ȘOIMULEÁN, șoimuleni, s. m. 1. Șoimuleț. Un șoim mai mic... și un pui de șoim se numește de către popor: șoimei, șoimuț, șoimulean, șoimuleț. MARIAN, O. I 118. 2. Fig. Șoimuleț (2). Venea, măre, ca un leu, și călare pe un șoimulean sireap de mînca foc. ISPIRESCU, L. 144. [Calul] se schimbă într-un șoimulean mîndru și gras, negru ca pana corbului și lucios. POPESCU, B. II 15.

șoimuleán (pop.) s. m., pl. șoimuléni

șoimuleán s. m., pl. șoimuléni

ȘOIMULEÁN s. v. șoimuleț.

șoimulean a. care sboară ca șoimul: cal șoimulean. ║ m. cal aprig: iată un șoimulean aripat ISP.

șoĭmuleán m., pl. enĭ (d. șoĭm). Epitet dezmĭerdător adresat unuĭ cal ager.

șoimulean s. v. ȘOIMULEȚ.