Î́NSUL, Î́NSA, î́nșii, î́nsele,
pron. 1. (Personal, numai precedat de
prep. «întru», «dintru», «printru») El (ea), dînsul (dînsa). Nu uita s-ascuți baltagul, ca să ai mai multă nădejde într-însul. SADOVEANU, B. 105. Că numai oasele-au rămas Și sufletul dintr-însul. COȘBUC, P. II 58. Dă-mi-i mie, ochii negri... nu privi cu ei în laturi, Căci de noaptea lor cea dulce vecinic n-o să mă mai saturi, Aș orbi privind într-înșii. EMINESCU, O. I 155.
2. (De întărire, de obicei adjectival, mai ales la
pers. 3, astăzi numai la feminin
pl.) Însuși. Ele însele. ▭ Inima nu mă lăsa a crede la atîta necredință. Îmi părea grozav a-mi închipui amorul atît de nedrept, încît să voiască a-și strica el însul lucrările lui. NEGRUZZI, S. I 49. (Neobișnuit, precedînd pronumele personal) Minciuna lui o credea adese însul el. NEGRUZZI, S. II 202.
îns (î́nsă), pron. – Însuși. –
Var. (
înv.) nus.
Mr. nis, năs,
megl. ons,
istr. ăns.
Lat. ipse,
f. ipsa (Diez, I, 163; Pușcariu 870; Candrea-Dens., 869; REW 4541; DAR),
cf. it. esso,
prov. eis,
v. pg. eiso. Fonetismul indică prezența unui infix nazal din
lat.,
cf. forma atestată inpsuius (după Densusianu, Hlr., 144, prin fonetică sintactică, în cazuri ca in ipso, cum ipso).
Pron. de identitate, folosit ca
adj. (îns împăratul la Coresi;
înv., astăzi înlocuit de însumi), ca
s. (
înv.) sau ca
pron. pers. de I.-a persoană (la cazuri prepoziționale,
înv.; astăzi se păstrează acest uz numai în construcția printr’însul,
cf. înv. într’îns, cătr’îns, spr’îns = spre îns, cunus = cu îns).
Cf. adins. În general ieșit din uz cu forma sa primitivă, îns se folosește astăzi mai ales cu una din cele patru forme următoare: Ins,
s. m. (individ, persoană, tip), suna îns pînă la jumătatea
sec. XIX; fonetismul modern pare a se explica prin legături sintactice.
Cf. însă,
s. f. (persoană, tip). Dînsul (
f. dînsa,
pl. dînșii, dînsele),
pron. (el însuși), cu
prep. de (după Diez, II, 24), din
lat. idem ipse),
cf. it. desso „el însuși”, comel denso „omonim”,
friul. zenso „omonim” (Tagliavini, Arch. Rom., X, 107). Folosit fără restricție în
Mold., în
Munt. se aplică exclusiv persoanelor, și s-a ajuns chiar să se diferențieze de „el”, ca formulă de politețe proprie persoanei a treia: mă duc cu el față de mă duc cu dînsul „merg cu domnia sa”.
Cf. dînsele,
s. f. pl. (duhuri rele, iele),
cf. iele. Însă,
conj. (la fel; adică, și anume; totuși, dar), pentru a cărui
der. de la
pron. cf. it. medesimamente de la medesimo,
fr. de la même, memêment, ca și explicația lui Meyer-Lübke, Rom. Gramm., III, 551 și DAR. Însumi,
pron. (eu singur),
pron. de identitate, folosit cu forma
pron. personal pe care îl însoțește (
f. însămi, II, însuți, însăți; III, însuți, însăți;
pl. I, înșine; II, înșivă; III, înșiși, însele; formele
f. I însene II, însevă sînt
înv.; III însele pare să piardă progresiv teren).
Cf. adins. –
Der. însuși,
vb. (a-și lua, a-și atribui), formație artificială de la începutul
sec. XIX, pentru a traduce
fr. approprier (DAR), se formează cu
pron. dativ; însușire,
s. f. (acțiunea de a-și însuși; calitate, caracteristică).