ÎNNEBUNÍ, înnebunesc, vb. IV. Intranz. A-și pierde facultățile mintale; a deveni nebun; a se aliena; (prin exagerare) a-și pierde calmul, stăpânirea de sine. ◊ Tranz. Durerea l-a înnebunit. ◊ Expr. (Tranz.) Nu mă-nnebuni!, se spune cuiva pentru a exprima mirarea sau neîncrederea față de cele auzite. ♦ Tranz. A face pe cineva să-și piardă stăpânirea de sine; a agasa, a enerva. – În + nebun.

ÎNNEBUNÍT, -Ă, înnebuniți, -te, adj. Care și-a pierdut facultățile mintale; nebun; (prin exagerare) surescitat, agitat. – V. înnebuni.

ÎNNEBUNÍ, înnebunesc, vb. IV. Intranz. A fi atins de nebunie, de demență; a deveni nebun; a se aliena; (prin exagerare) a-și pierde calmul, stăpânirea de sine. ◊ Tranz. Durerea l-a înnebunit. ◊ Expr. (Tranz.) Nu mă-nnebuni!, se spune cuiva pentru a exprima mirarea sau neîncrederea față de cele auzite. ♦ Tranz. A face pe cineva să-și piardă stăpânirea de sine; a agasa, a enerva. – În + nebun.

ÎNNEBUNÍT, -Ă, înnebuniți, -te, adj. Care este atins de nebunie, de demență; nebun; (prin exagerare) surescitat, agitat. – V. înnebuni.

ÎNNEBUNÍ, înnebunesc, vb. IV. Intranz. A-și pierde facultățile mintale, a ajunge nebun; (prin exagerare) a deveni zăpăcit, aiurit. Pe pustiul țărm al mării stă cu părul despletit Toamna, ca o călătoare care a înnebunit. D. BOTEZ, P. O. 50. Trăia la praguri, și-n nevoi Că-n urm-o-nnebunit. COȘBUC, P. I 229. ◊ Expr. (Familiar) Ai înnebunit? exprimă mirarea și blamul față de vorba sau purtarea nepotrivită a interlocutorului. ◊ Tranz. L-a înnebunit frica. (Expr.; familiar) Nu mă-nnebuni! exclamație folosită cînd se spun lucruri de necrezut, care te uimesc, te minunează. Nu mă-nnebuni, onorabile! Dumneata ești? CARAGIALE, O. I 81. Au făcut vro bazaconie la d-ta în casă?... nu mă-nnebuni! ALECSANDRI, T. 993. ♦ Tranz. A plictisi, a agasa. Ei, destul acuma, lasă, nu ne mai înnebuni. CONTEMPORANUL, I 163. ◊ Expr. A înnebuni de cap (pe cineva) = a zăpăci (pe cineva). – Variantă: nebuní (RETEGANUL, P. IV 49, EMINESCU, N. 9, NEGRUZZI, S. I 32) vb. IV.

ÎNNEBUNÍT, -Ă, înnebuniți, -te, adj. Care și-a pierdut facultățile mintale, nebun, smintit; (prin exagerare) scos din minți, zăpăcit, uluit. Cîțiva simbriași ai portului aleargă înnebuniți dintr-o parte în alta. SAHIA, N. 39. Înnebunit în bătăi... el recunoaște că a ucis pe Dumitru. GHEREA, ST. CR. II 152. – Variantă: nebunít, -ă (DRĂGHICI, R. 225) adj.

înnebuní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. înnebunésc, imperf. 3 sg. înnebuneá; conj. prez. 3 să înnebuneáscă

înnebuní vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. înnebunésc, imperf. 3 sg. înnebuneá; conj. prez. 3 sg. și pl. înnebuneáscă

ÎNNEBUNÍ vb. (MED.) a se aliena, a se sminti, a se țicni, (pop. și fam.) a (se) strechea, (Transilv., Maram. și Ban.) a (se) bolânzi, (prin Munt.) a primi, (Mold.) a sturluiba, a zăluzi, a (se) zărghi, (fam.) căpia, a se sona, (fig.) a se scrânti, a se trăsni, a se țăcăni.

ÎNNEBUNÍT adj., s. v. nebun.

A ÎNNEBUNÍ ~ésc 1. intranz. A deveni nebun; a pierde facultatea de a judeca normal; a se scrânti; a se sminti; a se aliena. ◊ Ai ~it? exclamație de dezaprobare față de ceea ce zice sau face cineva. ~ după cineva (sau după ceva) a dori foarte mult pe cineva sau ceva. 2. tranz. A scoate din starea normală; a ameți; a zăpăci; a buimăci. ~ de cap pe cineva. ◊ Nu mă ~! se spune pentru a-și exprima mirarea sau neîncrederea față de cele auzite. /în + nebun

înebunésc v. intr. Devin nebun. V. tr. Prefac în nebun. – Se zice și se scrie și înnebunésc. Maĭ vechĭ și maĭ rar azĭ și nebunésc. Ca v. refl. mă îne- și nebunesc după cineva saŭ după ceva, îmĭ place foarte mult, mă daŭ în vînt. Mă nebunesc, fac nebuniĭ copilăreștĭ, zburd: nu vă maĭ nebunițĭ, măĭ băĭețĭ! V. bălăbănesc.

ÎNNEBUNI vb. (MED.) a se aliena, a se sminti, a se țicni, (pop. și fam.) a (se) strechea, (Transilv., Maram. și Ban.) a (se) bolînzi, (prin Munt.) a primi, (Mold.) a sturluiba, a zăluzi, a (se) zărghi, (fam.) a căpia, (fig.) a se scrînti, a se trăsni, a se țăcăni.

ÎNNEBUNIT adj., s. (MED.) alienat, dement, descreierat, nebun, smintit, țicnit, (livr. și peior.) sonat, (pop. și fam.) apucat, candriu, căpiat, deșucheat, strecheat, (înv. și reg.) nerod, (reg.) prost, (Transilv., Maram. și Ban.) bolînd, (Ban.) pălăurat, (Olt. șl Munt.) primit, (Mold.) zăluzit, zărghit, (fig.) săltat, sărit, scrîntit, țăcănit. (O persoană ~.)

A ÎNNEBUNI a da benga în cineva, a se dili, a o lua razna, a mânca ceapa ciorii, a mânca ciuperci, a-și pierde mințile, a i se pune piticul, a i se răsturna (cuiva) cloșca, a se scrânti, a se sona, a se țăcăni, a se țicni, a se ușchi.

a înnebuni de cap (pe cineva) expr. a exaspera / a sâcâi (pe cineva).

să-nnebunesc! expr. (vulg.) pe cuvânt de onoare!