ÎNCĂPĂȚÂNÁ, încăpățânez, vb. I. Refl. A stărui cu îndârjire într-o comportare voluntară, fără a ține seama de împrejurări; a se îndărătnici. ♦ (În sens favorabil) A se ambiționa într-o atitudine, pentru o idee etc. [Var.: (reg.) încăpăținá vb. I] – În + căpățână.

ÎNCĂPĂȚINÁ vb. I v. încăpățâna.

ÎNCĂPĂȚÂNÁ, încăpățânez, vb. I. Refl. A stărui cu îndârjire într-o comportare voluntară, fără a ține seama de împrejurări; a se îndărătnici. ♦ (În sens favorabil) A se ambiționa într-o atitudine, pentru o idee etc. [Var.: (reg.) încăpăținá vb. I] – În + căpățână.

ÎNCĂPĂȚINÁ vb. I v. încăpățâna.

ÎNCĂPĂȚINÁ vb. I v. încăpățîna.

ÎNCĂPĂȚÎNÁ, încăpățînez, vb. I. Refl. A ține morțiș, a insista cu îndîrjire să facă ceva, a persista, a stărui (îndărătnic) într-o atitudine sau într-o idee; a se îndărătnici. Se încăpățînează bătrîna și-or să ne omoare cu ea cu tot. DUMITRIU, N. 42. Să nu uiți că decît a te încăpățîna într-o greșeală, mai bine-i s-o dai pe față și să lupți a o îndrepta. DEMETRIUS, V. 140. – Variantă: încăpățina (SLAVICI, O. I 162) vb. I.

!încăpățâná (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 se încăpățâneáză

încăpățâná vb., ind. prez. 1 sg. încăpățânéz, 3 sg. și pl. încăpățâneáză

ÎNCĂPĂȚÂNÁ vb. 1. a se îndărătnici, (livr.) a se obstina, (pop.) a se nătângi, (reg.) a se încâina. (Te ~ fără motiv.) 2. a se ambiționa, a se îndărătnici, a se îndârji, a persevera, a persista, a stărui. (Se ~ să susțină că...)

A SE ÎNCĂPĂȚÂNÁ mă ~éz intranz. A stărui cu îndărătnicie într-o acțiune sau într-o atitudine (mai ales nesănătoasă); a se arăta îndărătnic; a se îndărătnici; a se ambiționa. Se ~ează fără motiv. /în + căpățână

încăpățânà v. a vrea cu încăpățânare.

încăpățînéz v. tr. (d. căpățînă). Fac încăpățînat. V. refl. Mă fac încăpățînat, nu cedez ideilor saŭ voințeĭ altuĭa.

ÎNCĂPĂȚÎNA vb. 1. a se îndărătnici, (livr.) a se obstina, (pop.) a se nătîngi, (reg.) a se încîina. (Te ~ fără motiv.) 2. a se ambiționa, a se îndărătnici, a se îndîrji, a persevera, a persista, a stărui. (Se ~ să susțină că...)