ÎNCĂIBĂRÁ, încáibăr, vb. I. Refl. recipr. (Reg.) A se încăiera. – Et. nec.

ÎNCĂIBĂRÁ, încáibăr, vb. I. Refl. recipr. (Reg.) A se încăiera. – Et. nec.

ÎNCĂIBĂRÁ, încáibăr, vb. I. Refl. reciproc. (Regional) A se lua la bătaie, a se încăiera. Văzură pe Pașadia și pe Pantazi încăibărați în chelfăneala cea mai desnădăjduită. M. I. CARAGIALE, C. 149.

!încăibărá (a se ~) (reg.) (-căi-) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă încáibăr, 2 sg. te încáiberi, 3 se încáibără; conj. prez. 3 să se încáibere

încăibărá vb. (sil. -căi-), ind. prez. 1 sg. încáibăr/încăibăréz, 2 sg. încáiberi, 3 sg. și pl. încáibără; conj. prez. 3 sg. și pl. încáibere

ÎNCĂIBĂRÁ vb. v. apuca, încăiera, înhăța, înșfăca, lua, prinde.

încăibărá (-réz, încăibărát), vb. – 1. A apuca, a prinde, a înșfăca. – 2. (Refl.) A ajunge la păruială, a se lua la bătaie. – Var. îngăibăra, îmbăibăra, îngăidăra, încărăba. Origine obscură. Pare să fie rezultat de la încăiera încrucișat cu carabă (cf. ultima var.), sau mai probabil cu un suf. expresiv -ura, cf. încheibăra. Nu pare posibilă explicația lui Pușcariu, Dacor., III, 671 (cf. REW 1790 și DAR), care pleca de la un lat. *incaviolāre „a închide în colivie”. Scriban admite o încrucișare a lui încăiera cu cherba.

încăibărà v. 1. a apuca și a strânge tare; 2. fam. a se lua la ceartă; 3. a aduna cu anevoie: să-și încaibere și el un venit ISP. [Și închelbara, de origină necunoscută].

încáĭbăr, a -ăibărá v. tr. (cp. cu încaĭer și încherb. – Încaĭbăr, încaĭberĭ, să încaĭbere). Înșfac, apuc ca să bat: cînd te-oĭ încăĭbăra acuma! Încherb, înjgheb (Munt. vest): îmĭ încaibăr un venit. V. refl. Mă încaĭer: s’aŭ încăĭbărat la bătaĭe oameniĭ, cîniĭ.

încăibăra vb. v. APUCA. ÎNCAIERA. ÎNHĂȚA. ÎNȘFĂCA. LUA. PRINDE.