încurcá (încúrc, încurcát), vb. –
1. A încîlci. –
2. A opri de la o acțiune, a stînjeni. –
3. A complica, a tulbura. –
4. A confunda, a amesteca, a bramburi. –
5. (
Refl.) A se zăpăci, a-și pierde firul ideilor. –
6. (
Refl.) A cădea în propria plasă, a se angaja într-o afacere de unde nu mai poate ieși. –
7. (
Refl.) A zăbovi, a pierde vremea. –
8. (Cu
comp. o) A vorbi stricat o limbă, a o rupe. Origine incertă. Dacă sensul primitiv este acela de „a înșela” (
cf. Coresi, hitlenia de încurcăm unul spre alaltu, ar putea fi un
der. de la currĕre, de tipul *currĭcāre,
cf. curriculum (Domaschke 147). Se știe că
part. cursum a dat în
rom. cursă, astfel că semantismul unui eventual *currĭcāre n-ar oferi dificultate. Evoluția posterioară este de asemenea firească, întrucît ideea de „a întinde o cursă” se completează spontan cu cea de „a stînjeni” sau „a încurca”. Este însă posibil și să fie vorba de o origine expresivă, ca în îngurga,
s. v. Celelalte explicații nu sînt suficiente: de la descurca, și acesta din
lat. *de-obscūrĭcāre „a lumina” (Pușcariu, ZRPh., XXVII, 680; Pușcariu 514), opinie abandonată în DAR, și care făcea ca un termen concret să provină dintr-unul abstract; din
lat. *inculcāre (Cihac, I, 35), dificil din punct de vedere fonetic și semantic; din
lat. *incolĭcāre (Giuglea, Cercetări lexicale, 12; DAR; Rosetti, I, 168), și acesta de la colus „furcă de tors”, imposibil semantic vorbind; în loc de *încruca, și acesta din
gr. ϰροϰῶ „a împleti” (Diculescu, Elementele, 466), dificil de admis.
Der. încurcală,
s. f. (confuzie, amestec, încîlceală); încurcător,
adj. (care produce confuzie); încurcătură,
s. f. (confuzie, amestec, încîlceală); încurcă-lume,
s. m. (persoană care încurcă pe alții, care nu e bună de nimic); descurca,
vb. (a descîlci; a lămuri, a limpezi;
refl., a-și aranja bine treburile;
refl., a o rupe pe o limbă străină), format pe baza lui încurca, ca descuia față de încuia sau deschide față de închide; descurcăreț,
adj. (om care se descurcă).