ÎNCONJURÁ, încónjur și înconjór, vb. I. Tranz. 1. A se mișca în jurul unui punct fix, a umbla de jur împrejur, a face ocolul unui loc. Înconjura casa alergînd. ♦ (Despre grupuri, colectivități etc.) A se afla, a sta, a fi așezat de jur împrejurul (unei ființe sau al unui lucru); a împresura, a încercui. Oamenii veniră în fața lui și-l înconjurară. DUMITRIU, N. 91. Aș vrea să văd, să-mi umplu sufletul de mișcarea și de priveliștile ce mă-nconjoară. VLAHUȚĂ, O. A. 424. Stejarii par o strajă de giganți ce-o înconjoară. EMiNESCU, O. I 152. ◊ (Poetic) Pădurea de brazi de la marginea podișului îl înconjoară cu liniștea ei. BOGZA, C. O. 87. ♦ (Cu privire la o casă, un oraș, o cetate etc.) A încercui cu forțe armate, a împresura, a asedia. Înconjurați casa, strigă Măgură. CAMILAR, N. I 13. ♦ Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A primi pe lîngă sine, a trăi în societatea, în tovărășia cuiva. S-a înconjurat de oameni harnici. 2. A închide, a izola printr-un gard, a face o împrejmuire. A înconjurat terenul cu gard. ♦ A încercui. Susan a măsurat de cîteva ori din ochi ramurile copacului, pe urmă, zgâriind pămîntul cu bățul, a înconjurat tulpina larg, la cinci-șase metri distanță. GALAN, Z. R. 92. ♦ A cuprinde, a îmbrățișa. Pe genunchi îmi șezi, iubito, brațele-ți îmi înconjoară Gîtul... iar tu cu iubire privești fața mea pălindă. EMINESCU, O. I 42. ◊ Fig. Poporul nostru înconjură cu dragostea sa armata populară. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2235. 3. A umbla mult (în căutarea unui lucru), a bate drumurile, a străbate, a cutreiera, a alerga dintr-un loc într-altul. A înconjurat tot orașul. ♦ A face un ocol, a ocoli. Ca să ajungă la gară trebuie să înconjure mult. ▭ Goliciunea înconjură, iară foamea dă de-a dreptul, se spune pentru a arăta că dintre toate nevoile omului foamea e cea mai imperioasă. – Variantă: încunjurá (CREANGĂ, P. 278, EMINESCU, N. 9, ALECSANDRI, P. I 10) vb. I.